În calitate de deformator de opinie m-am trezit iarăşi
năpădit de un set de gânduri necurăţate, pe care tre să le eliberez, că altfel
îmi puşcă vreun muc de pe creier.
Nu că societatea românească nu ar fi divizată deja,
dar vreau să o mai înfeliez şi eu, în românii vechi şi noi (ăştialalţi). Aşa,
ca să fie treaba oablă şi să fie bine şi pentru mine şi pentru dumneavoastră. Şi fac acest lucru în baza
unui argument întemeiat pe solid: fiindcă aşa mi-a căpşunat mie, solidul !
Deci, să despicăm firul în patru pentru ca mai
apoi să îl împletim în trei şi încă o dată în două, motive naţionale de
scandal.
Încă din capul startului incipient ţin să
precizez că, după părerea mea şi a unui grup de specialişti britanici, cei care
au votat cu Ponta se încadrează în categoria românilor vechi. A celor care se
nutresc cu nutrii (că au dinţii roşii) şi se tem de schimbare, de progres necunoscut,
preferând să băltească în răchia laşităţii pe care o cunosc, mai degrabă decât
să se rişte pentru un dublu rafinat.
Să ne înţelegem, încă nu există social
democraţie autentică în România. După cum nu au existat democraţi şi liberali,
dreaptă autentică, în România. Tot ceea ce am avut până acum au fost nişte
tâlhari la drumul mare, unii aşezaţi în partea stângă a potecii, iar ceilalţi
aşezaţi aşişderea, în dreapta ei. La mijloc, duios poporu trecea...Trecea de
fraier.
Cei din stânga potecii au rămas până în ziua de
azi conectaţi hemoroidal cu comuniştii. Se vede după chiloţii roşii. Cei din
dreapta potecii au reuşit să se rupă de cordonul hemoroidal comunist ceva mai
devreme. După ce li s-au coagulat hemoroizii învineţiţi în chiloţii albastri şi
s-au trezit cu un preşedinte altoit din altă mlădiţă, a început să li se ridice
şi lor săgeata în sus. Dar e cam palidă. Ceea ce au avut în comun şi unii şi
alţii a fost instinctul de paraziţi prădători care s-au îngroapat cu capul în
jugulara unui imens bou naţional neajutorat.
Neajutorat până mai deunăzi, când românii din
diaspora (care au trecut prin filtrul înoirii accelerate în mijlocul unor
democraţii consolidate), au afumat bujia şi au aprins scânteia şi pentru aceia
dintre românii de acasă, care erau noi în cuget şi simţiri, dar ajunseseră
năpădiţi de buruienile încâlcite şi învechite ale unei majorităţi coclite şi
paralitice.
În momentul de faţă prezent acum şi
actualmente, a devenit clar că sloganul 'Carte multă nu-i putere, să fi prost,
da să ai cui cere', aparţine categoriei românilor vechi. Fiindcă, românii noi
şi cu carte, gen Funky Citizens, au scos un as din mânecă, prin intermediul
internetului. Şi au demonstrat că, deşi sunt încă în minoritate, au deja putere
de convingere şi influenţă reformatoare la nivel macro, peste capetele
şeptelului majoritar conservator.
Ce mai tura vura ca să greblăm zgura. Astăzi nu
vom vorbi despre un conflict între generaţii ci mai degrabă despre un conflict
între mentalităţi. Pentru că apartenenţa la un grup sau altul nu este dictată
de senilitatea vârstei, ci de piticii de pe bibilică.
Aşadar, iată câteva aspecte ce au trecut de
majorat, cu ajutorul cărora putem diferenţia şi identifica românul de tip vechi
şi românul de tip nou, în jocul de gleznă democratic, chiar dacă nu au cartea
de identitate la ei :
Românul vechi trăieşte într-un prezent pe care
îl raportează nostalgic la trecut. Iar din moment ce tovarăşul ‘Prezent’ este
raportat căpitanului de Securitate ‘Trecut’, rezultă că românul vechi are
reflex de turnător.
Românul nou se zbate să se rupă cât mai
categoric de trecut şi să-şi clătească un viitor în care petele să nu se mai
apară la suprafaţă.
Românul vechi votează pentru prezentul imediat
şi se distrează la alegeri mai tare decât de Revelion. Fiindcă la ieşirea din
secţia de votare îl aşteaptă 'pachetul electoral', cu de ale gurii.
Românul nou se duce la vot cu speranţa că votul
lui va conta în lupta cu frâna, accelerând un viitor mai bun.
Românul vechi rămâne ataşat de PSD şi după
moarte.
Românul nou nu votează cu PSD nici mort.
Românii vechi consideră că românul, de când se
naşte, este o generaţie de sacrificiu perpetuă. Deci, ce rost mai are să-ţi pui
dinţi, dacă posmagii nu-s muieţi ?
Românul nou, crede că românul, deşi s-a născut
mai cu moţ, poate ajunge şi el în rând cu lumea civilizată, dacă stă la coadă,
după ea.
Românul de tip vechi zice că ' se poate şi mai
rău !'
Românul de tip nou zice că ' se poate şi mai
bine !'
Românul vechi se uită-n gura politicienilor ca
baba în gura popii, înghiţind cu naivitate şi lăcomie orice beşină electorală.
Românul nou încearcă să plivească printre
rânduri şi să citească printre straturi, documentarizându-se, pentru ca votul
lui să fie înfundamentat pe cunoştinţă de cauză.
Românul vechi zice: vai de mine !
Românul nou zice: vai de noi !
Românul vechi votează dreptul la asistenţă
socială.(în birt)
Românul nou votează dreptul la muncă. (în
străinătate)
Românii vechi votează ansambluri folclorice cu
repertoriu nud.
Românii noi votează lideri cu nudul capabil de
perspectivă.
Românul vechi confundă superstiţia cu credinţa
şi biserica cu guvernul. Fiindcă amândouă dau pomeni.
Românul nou face diferenţa şi refuză produsele
care nu sunt bio.
Românul vechi se roagă la Dumnezeu dar crede în
horoscop.
Românul nou nu se mai lasă convins prin
argumente tradiţionale fumate de mult.
Românul vechi se bazează pe biserică şi armată.
Românul nou pe educaţie şi progres.
Românul nou se spală pe corp în cadă sau la
duş.
Românul vechi se spală pe creier la televizor.
Românul vechi crede în maxima:
" Fie pâinea cât de rea, tre să mi-o dea
cineva !"
Românul nou crede în afirmaţia:
" Ţara mea e acolo unde pot trăi decent !"
Românul de tip vechi afirmă ' câinii latră,
ursul trece' . (invadând Ucraina)
Românul de tip nou zice că dacă toţi câinii
latră la unison, răsare lună nouă.
Românii noi se simt europeni.
Românii vechi se simt 'balşoi'.
Românul vechi e mândru de ceea ce este.
Românul nou e mândru de ceea ce ar putea
deveni.
Stiu, vă stă pe limbă să mă întrebaţi: dar
Klaus cărei categorii aparţine ?
Din fericire pentru copiii ambelelor categorii,
Santa Klaus nu este român. Tocmai de aceea, începând din acest an, cârpiţi-le
ciorăpeii înainte de a-i atârna în cui, de Moş Nicolae. Ca să nu se mai scurgă
speranţa prin găurile lor tricotate.
PS: Acu vă las şi pe unii şi pe alţii. Mă duc
să depun o plângere renală. Că mă dor rinichii de la atâta dianaliză cât am
făcut la pamfleţu ăsta.
Damblarin
