CRUCEA FANARIOTĂ

Stimaţi cititori, mă aflu încă în stadiul de lăuză produs de explozia nucleară a ‘revoluţiei votului’, revoluţie inspirată de diaspora românească şi preluată de societatea civilă din ţară.

Acest moment istoric a pălit cu ghioaga creştetul tuturor. Cu consecinţe diferite pentru fiecare dintre noi. A pus punct unei epoci şi unui sistem. Unei tradiţii şi unei mentalităţi. A pus capăt la atâtea elemente vechi şi a deschis brusc stăvilarele atâtor posibilităţi noi încât, ne va lua ceva timp până vom putea percepe imaginea în întregimea ei totală şi vom putea zări adevărata dimensiune a fenomenului.

Printre altele, această ghioagă istorică a schimbat chiar şi harnaşamentul faţă de valorile religiei dominante şi manipulante.

Personal, ca reporter de investigaţie, după acest ‘nain ilevăn’ românesc, m-am gândit să  atac lucrurile dintr-o lojă mai puţin investigată şi anume Biserica Ortodoxă. Mai puţin investigată, poate tocmai pentru că ea reprezintă acum o umflătură dureroasă pe scrotul poporului, iar ouăle lui trebuie numărate în această situaţie cu tandreţea specifică masajului erotic Kama Sutra.

Sub protecţia anonimatului, un tânăr preot ortodox din Bucureşti a fost de acord să îmi acorde un interviu în exclusivitate.

Damblarin - Părinte (ca să mă formulez tradiţional), mi-aş dori o abordare liberă de inhibiţii şi fără subiecte tabu, care să ne ofere o imagine dinăuntru a Bisericii. Dintr-un unghi la care enoriaşul de rând nu are acces în mod normal. Să ne lămuriţi, să ne ajutaţi să înţelegem, de ce şi cum a fost posibil ca Biserica să reacţioneze atât de controversat, într-o perioadă relativ scurtă. Mi-aş dori totuşi să vă aflu părerea, ca om al bisericii, despre un evantai mai larg de subiecte…De la aspecte doctrinare şi morale şi până la…ce părere aveţi, de exemplu, despre cei care au candidat încă din primul tur…

Părintele - Cum ar fi Elena Udrea, de exemplu ?

D - Da, cum ar fi Elena Udrea, de exemplu. Dar nu numai…

P - Păi pe Elena aş apleca-o sub patrafir şi i-aş face cruce-n cerul gurii cu sfintele boaşe. Pentru că mesajul ei electoral a fost unul erotic. Nu de alta. Asta aşa, ca să ne eliberăm de inhibiţii şi tabuuri, încă de la început.

D – Oooohohoho, părinte, nu prea aţi fost dus la biserică…

P - Păi nu. Pentru că mă duc singur. Fiindcă îmi rentează.

Deci fiule, sau sonny boy, cum ar suna în engleză, să plonjăm direct în miezul problemei. Fiindcă viaţă-i scurtă şi plină de necazuri iar drumul către iad e presărat cu bune intenţii. Vrei să afli cine este cu adevărat Biserica Ortodoxă şi de unde îşi trage reflexele ?

D - Amin !

P - Atunci să o luăm, pe-ndelete, pe ardeleneasca luterană.

Domnitorul Ţării Româneşti, Nicolae Alexandru, ca să scape de suveranitatea regelui catolic Ludovic I al Ungariei, solicită împăratului bizantin şi patriarhului bisericii răsăritene, înfiinţarea Mitropoliei Ungrovlahiei, în anul 1359. Anul în care Ţara Românească încetează să mai fie catolică, ci devine ortodoxă. Mitropolia Moldovei se înfiinţează în perioada 1381-1386, dar este recunoscută de către Patriarhia Constantinopolului în anul 1401. Cam acestea ar fi certificatele de naştere ale ortodoxiei peste teritoriile catolice controlate iniţial în mare parte de către regii maghiari în interiorul Carpaţilor si Ţara Românească sau polonezi în nordul Moldovei. De remarcat totuşi că Moldova a avut un contact mai redus cu catolicismul decât Ţara Românească, înainte de a se plafona pe vecie în ortodoxismul de tip ultraortodox.

Încă de la început, ierarhii ortodocşi nu au fost valahi, sau moldoveni, ci au fost greci din Fanar, numiţi direct de către Patriarhul ecumenic de la Constantinopole. Până la cucerirea Constantinopolului în anul 1453 de către Mehmet II, fanarioţii ortodocşi au dominat scena culturală şi spirituală a celor două ţări româneşti, storcând masiv resurse pentru patriarhia din Constantinopole şi mănăstirile de la Muntele Athos. După căderea Imperiului Bizantin, tradiţia bizantină fanariotă a continuat să se extindă ca volum şi influenţă pe teritoriile Munteniei şi Moldovei, pentru că multe familii şi figuri bisericeşti fanariote s-au refugiat pe teritoriul lor, ajungând atât pe tronurile voievodale cât şi pe cele eclesiastice. Fanarioţii au continuat opera de binefacere. Pentru mănăstirile de la Muntele Athos, pe spinarea românilor. După 1700, fluxul de emigranţi fanarioţi a explodat, iar boierii locali, pupincurişti de carieră, erau încântaţi să-şi dea piţipoancele după fanarioţii cu ten mediteraneean şi apucături dâmboviţene, dornici să se afirme. Acest flagel de seducere a minorelor boiereşti spre corcire fanariotă a dus la o contopire bastardă a clasei conducătoare politice şi religioase. De abia în 1872 Mitropolia Ungrovlahiei şi Mitropolia Moldovei se declară ‘autocefale’, adică independente, desprinzându-se de autoritatea canonică a Patriarhiei Constantinopolului. Influenţa genetică nefastă a fanarioţilor greci a fost atât de profundă încât, până astăzi, grecii care mai trăiesc în România, de câte ori întâlnesc câte un român inteligent, afirmă că are cu siguranţă sânge fanariot în el. Şi cine îi poate contrazice ? Poate că tot de la fanarioţi s-a împământenit şi expresia ‘ţandură de os sfânt’. Cred că din acest motiv, Ţara Românească ar putea fi numita si tara romaneasca (tară  = defect fizic sau moral (ereditar); meteahnă) .

Dar acum finule, sau fiule (că mă încurc în iconoclastie), permite-mi să-ţi luminez falca căzută, dezvăluindu-ţi în ce constă esenţa culturii bizantine. Dacă mă caut bine prin buzunarele secrete din căptuşeala sutanei, cred că mai găsesc nişte fiţuici de la examenele seminariilor Institutului Meteologic Ortodox. Aşa, uite, citesc de pe fiţuica asta, „Din psihologia poporului român“, scrisă de Dumitru Drăghicescu:

„Împărăţia bizantină fu pentru otomani, care o cuceriră, ceea ce a fost mantaua lui Nessus pentru Hercule. Putreziciunea morală a acestui imperiu, îmbătrânit şi intrat în descompunere, crea o atmosferă necurată, vicioasă, pe care o respiră în Constantinopol, de la începutul ei, noua formaţiune politică a otomanilor. Respirând şi asimilând această atmosferă, turcii şi imperiul lor se otrăviră, din cele dintâi timpuri, cu spiritul de corupţie, de intrigă, de delaţiune şi trădare, care predomnea de veacuri pe malul Bosforului. Grecii rafinaţi în arta înşelăciunii, a amăgelei şi a corupţiei nu putură să se păstreze la Constantinopole decât prin corupţie şi prin desfăşurarea unui spirit rafinat de discordie, de linguşire şi de intrigă“.

Şi ca să înţelegi (că doar nu eşti pătlăgică), că Biserica Ortodoxă a fost principala armă fanariotă în îndobitocirea întru exploatare a unui popor de slugi şi aşa rămas destul de primitiv, am să continui, de acelaşi autor (dar de pe altă fiţuică):

„Îndeosebi scaunul Patriarhiei ecumenice, singura unealtă de precumpănire ce mai rămăsese grecilor din toată mărirea lor căzută, deveni mărul discordiei, ocazia intrigilor şi a corupţiei turcilor ce se urmă din partea grecilor doritori să-l ocupe. Această ocazie dezvoltă la turci gustul de a se lăsa să fie cumpăraţi cu sume de bani“. „Sistemul de corupere a marilor funcţionari, al femeilor Sultanului şi a Sultanului chiar, fu dezvoltat şi dus la desăvârşire de bizantini. De veninul acestui spirit de vânare morală a suferit şi suferă cu atât mai mult azi Imperiul Otoman (la începutul secolului XX, când a fost scrisă lucrarea, Imperiul Otoman încă exista). Decăderea lui se trage de acolo şi pieirea lui nu va veni din altă parte. Boala cronică, care ţine pe acest bolnav perpetuu pe patul său, este intoxicarea cu putreziciunea morală a vechiului Bizanţ.

Neapărat că sistemul corupţiei dezvoltat la Constantinopole nu putea să nu aibă urmările lui fireşti şi asupra legăturilor ce se stabiliseră de curând între Poartă şi ţările române. Situaţia, în acestea din urmă, devenise aşa încât intrigile şi luptele pentru domnie nu mai aveau niciun frâu. Peţitorii la domnie se întreceau între ei cu pungile de bani, pentru a cumpăra protecţia şi favoarea, fie a vizirilor sau a femeilor influente de la palat, fie chiar a Sultanului. Apucăturile turcilor primeau foarte bine concurenţa candidaţilor la domnie. Pungile cu bani şi darurile erau bine văzute, bine primite şi îşi aveau efectul. Lăcomia turcească, aţâţată de corupţia grecilor, nu mai avea ea însăşi nici un frâu“.

Înainte ca putreziciunea Bizanţului să fie exportată masiv în Muntenia şi Moldova, marile familii fanariote s-au luptat cu râvnie, pe viaţă şi pe moarte, pentru scaunul Patriarhiei ecumenice de la Constantinopole şi pentru favorurile otomanilor, noii lor stăpâni.

Aşadar jurnalistule, lua-ţi-aş falca-n spovedanie, corupţia a fost amplificată de către comunişti, dusă pe noi culmi de civilizaţie şi progres după anii ‘90, dar izvorul sau rămâne vechi, tainic şi sfânt, de vreo câteva secole…

Stai, uite că am mai găsit o fiţuică ! E cea cu istoricul medievalist Marius Diaconescu: 

„Da, patriarhiile ortodoxe sunt afectate, într-un grad înalt, de acest flagel, n-are rost să ne ascundem, ştim cu toţii acest lucru. Până la un punct, şi biserica catolică a avut aceeaşi problemă cu corupţia ca şi cea ortodoxă. Diferenţa a început să se facă în urmă cu aproximativ 4-500 de ani. Începând din secolul al XVI-lea, reforma iniţiată de Martin Luther, izvorâtă tocmai din aceste nemulţumiri ale poporului faţă de practicile bisericii catolice, a pus o presiune foarte puternică atât pe papi, cât şi pe cler. Schisma protestanţilor a obligat biserica catolică să se autoreformeze. Din păcate, în ortodoxism n-a existat o asemenea presiune, iar consecinţele se văd“.

D - Păi…dacă ai convingerile astea, cum mai poţi fi preot ortodox cu conştiinţa împăcată ?

P - Cine a pomenit ceva de conştiinţa ? Să ne înţelegem, preoţia, chiar dacă este o treabă murdară, cineva trebuie să o facă, nu ? În plus, am de pe urma ei o pâine albă şi dulce, nu una neagră şi acră, ca restul pul…berii de enoriaşi. Doctrina în care credem noi, tânăra generaţie de popi hirotonisiţi, se poate numi ‘Materialismul dialectic ştiinţific capitalist’. Adică, în traducere, profităm cât putem de lumea asta, că pe aialaltă nu putem fi siguri niciodată.

Ştii, contrar impresiei generale, jocul preferat al preoţilor nu este ‘Popa Prostu’ ci, popice. Pentru că la popice trebuie să ştii unde să loveşti că să-ţi cadă mulţimea de popice credule la picioare. Artă, fineţe şi precizie. Plus profit.

D - De unde afinitatea Bisericii pentru eşichierul politic de stânga ?

P - Păi răspunsul e atât de simplu şi de evident încât nu îl vezi. Stânga înseamnă la noi o menţinere a legăturii cu Rusia ortodoxă a lui Kirilul lui Putin. Ceea ce ar da din nou mari puteri ortodoxismului românesc. Dreapta înseamnă integrarea în vestul catolic şi protestant, ceea ce reduce mult jocul de gleznă şi mişcarea bielă-manivelă, cu mâna, pe sub sutana ortodoxă. Aşa că, pentru patriarhie, e mai convenabil un ateu ca Ion Iliescu sau ca nepotu Ponta…

D - Cred că dacă la stahanovistul de  Iliescu îi putem spune Ivan, lui Ponta îi putem spune Ivan cel Groaznic !

P – Da, bună asta, s-a marcat. În plus, vizavi de Şefu ăla Mare de Sus, pe numele lui de inculpat la naştere Daniel Ciobotea, gândeşte-te puţin, că el iese la studii postuniversare în Europa Occidentală, spre sfârşitul anilor ’70. Trebuia să fi un preot ortodox de ‘tip nou’, pe semnătură, cu secera şi ciocanul purtate la gât pe sub sutană, ca să te lase comuniştii să cutreieri lumea bună în misiuni sub acoperire…Asta este o altă legătură tainică şi de suflet, consolidată în anii comunismului între prelaţii de la vârf şi sistemul autoritarist de stânga. Să nu uităm că în cadrul Bisericii nu a venit nici o revoluţie. Nici măcar protestantismul. Ea e mereu aceeaşi de câteva secole. Veghează la păstrarea şi nealterarea dobitocismului numit românism, în faţa ameninţării iluminării globale de tip catolic şi protestant…

D - Părinţele care joci popicele pe pariuri grele, mai am o întrebare care mă bulversează de când o ţin pe limbă. Cum mama dracului a ştiut Preauu’ Daniel încă de duminică dimineaţă, cu ore bune înainte de aflarea primelor cifre, că va câştiga Santa Klaus ? De s-a apucat de tras o predică întru acceptarea străinului dintre noi, pe post de bunul samaritean…Asta după ce mai înainte a trimis circulare în teritoriu, indicând să se voteze un român ortodox de al nostru.

P - Ha, ha, ha, nu mă face să râd că mi se şterge fondul de ten şi bronzul artificial de la colţurile gurii. Păi ăsta se numeşte instinct de conservare. Adică, Biserica îşi deschide conserva întotdeauna câştigătorului. Cu gesturi lascive, nelipsite de semnificaţie. Indiferent cât au pompat-o alţii pe la spate, cu sutana ridicată.

D - Ok, dar cum de a ştiut înaintea tuturor ?

P - Harul fiule, harul. Şi Serviciile. Propriile Servicii, dacă mă înţelegi ce vreau să insinuez.

D - Aha ! Şi o ultimă rugăminte părinte, ce aţi transmite cititorilor mei ortodocşi ?

P -  Degeaba le transmit, că tot cadre de nădejde ale Bisericii vor rămâne. În fine, dacă insistaţi dumneavoastră, fac cum vrei tu :

- Dragi robi şi roabe, iubiţi mireni ortodocşi români, crucea la care va închinaţi nu este a lui Hristos. Ci a fanarioţilor care s-au cocoţat în capul Bisericii Autocefale Ortodoxe Române !

Biserica este o curvă care cade 

întotdeauna în picioare !

Damblarin