Rapa Nui

Moai legaţi de glie

În mijlocul oceanului Panslavic se află o antică insulă latino, numită Rapa Nui. Urmaşii anticilor Rapa Nui se numesc astăzi rapandule. Fiindcă de-a lungul zbuciumatei lor istorii insulare, majoritatea lor şi-au cunoscut doar mamele. Taţii fiind deseori imposibil de clasificat şi identificat cărei grupe sanguine de năvălitori violatori aparţineau.

Subtitrarea numelui Rapa Nui ar însemna, după unii specialişti, ‘Marea Vâslă’ (aluzie la instinctul de vâslaşi al populaţiei indigene, care a ajuns ca prin minune cu pluta în secolul XXI, naufragiind în derivă pe înspumatele valuri ale istoriei oceanografice).

După alte surse inepuizabile şi alt set de specialişti, Te pito o te henua, s-ar traduce prin ‘Buricul Lumii’(noţiune ce surprinde esenţa culturală rapandulă), sau ‘Capătul Lumii’(în sensul că se află localizată în afară zonei de civilizaţie, unde modernitatea nu poate răzbate, prin definiţie).

Un alt nume atribuit acestei insule de latinitate înecate de valurile slavice vecine şi prietene este Mata-ki-Te-rangi. Ceea ce semnifică în vechea polineziană scrisă cu caractere chirilice, ‘Ochiul care priveşte spre cer’. Aluzie cât se poate de directă la reflexul de pomanagii al majorităţii rapandulilor, care aşteaptă să le pice pomana din cer, sub formă de ajutoare sociale.

Te pito o te kainga a Hau Maka, pe de altă parte, se traduce prin ‘Micul petec de pământ Hau Maka’ (traducere după sonorul în italiană), care pleacă de la realitatea că proprietăţile funciare în insulă sunt atât de mici şi fărâmiţate încât este imposibil de exploatat agricol în manieră rentabilă din punct de vedere economic. Hau Maka, este o transliterare a autohtonului ‘- Uau, moka !’, o afirmaţie de uimire şi încântare ce urmează de regulă după împroprietărirea cuiva, prin metoda tradiţională a retrocedărilor ilegale şi abuzive de terenuri.

Se zice că atunci când europenii au ajuns să descopere insula, ea li s-a părut ca fiind cel mai izolat punct de pe pământ în ceea ce priveşte mentalitatea şi au exclamat:

“- Paştele mamii lor !”. De aici, insula a ajuns să fie cunoscută şi sub denumirea de Insula Paştelui.

Ca şi organizare socială rapandulii nu au ajuns să coaguleze într-un stat de drept autentic, fiind mai mult o populaţie decât un popor cu conştiinţa naţională bine conturată. Dovadă că pe insulă nu există instituţii puternice şi independente care să-l protejeze pe cetăţean în faţa abuzurilor de tot felul şi a unei incertitudini existenţiale cronic perpetuate de clanurile ajunse la putere.

Rapandulilor le place să îşi aleagă ariki (lideri) rapace, care le promit că o să-şi mulgă nuca de cocos ca să le dea gratis lapte peste gură. Pentru că în accepţiunea băştinaşilor, cu cât un lider e mai hoţ şi mai corupt, cu atât e mai capabil să tragă Sistemul în piept. Cu condiţia să le dea şi lor ceva. Deşi istoria a demonstrat în mod repetat că cocosul muls era tot timpul cel de pe plaja alegătorului nu al celui ales şi că până la urmă populaţia îşi sugea propriul cocos, fleoşcăit şi zbârcit, de mult secătuit.

De aici a apărut şi un element cultural unic în lume, cel a ridicării de statui monolitice, capete cu formă falică, ce comemorau pe fiecare ariki cu apucături  canibalice care i-a tras în ţeapă cu promisiuni electorale nerealiste şi neonorate. Numite de europeni ‘Capetele din Insula Paştelui’, în limba autohtonă fiecare statuie se numeşte Moai ( formă contrasă a concluziei filozofice: ‘- Oai ce Muie ne-am luat !)

În societatea primitivă a rapandulilor s-au distins în principal două grupuri de alegători: cel al Urechilor Lungi (situaţie la care se ajungea de foame), consideraţi şi clasa conducătoare. Pentru că ei erau majoritari şi se impuneau ca preferinţe electorale de stânga. Şi cel al Urechilor Scurte, al celor activi, care nu aveau bani pentru cercei pentru că munceau şi pentru ceilalţi, crezând în naivitatea lor că doar prin muncă grea şi onestă se poate duce o ţară către prosperitate şi progres.

În cea mai mare parte a istoriei lor, rapandulii au fost trataţi ca şi sclavi, ca şi popor de slugi, toleraţi pe insulă, mână ieftină de lucru în condiţii de emigranţi în propria ţară. Năzuind că într-o bună zi, zeii vor veni într-o mare canoe albă şi le vor face dreptate, aşa cum le-a spus Omul-Pasăre, sacerdotul insulei.

Datorită corupţiei care secătuieşte rapid resursele insulei pentru îmbogăţirea unei minorităţi, pădurile dispar cu viteza a trei hectare pe oră (chiar şi din interiorul parcurilor naţionale care ar trebui protejate de lege), ducând la fenomenul de intensificare a eroziunii solului, a inundaţiilor şi a alunecărilor de teren  pe versanţii unor munţi legendari prin habitatul lor unic. Fierului vechi i-au fost găsite întrebuinţări noi, peste hotare, iar contractele cu marii investitori sunt semnate în defavoarea celor mulţi.

Aceia dintre rapanduli care nu au mai putut suporta degradarea insulară au luat-o valea pe valuri, lăsându-şi canoele să plutească în derivă spre orice alt punct de pe planetă, sperând să evite extincţia ce va urma pe insulă, prin secătuirea abuzivă şi iresponsabilă a resurselor ce făceau cândva viaţa sustenabilă.

Cei rămaşi în Rapa Nui îşi agaţă în continuare speranţele de aceleaşi promisiuni electorale fără acoperire. Sperând că dacă rapandulii au supravieţuit de-a lungul istoriei lor (aşa cum o fac şi în prezent), foamei, bolilor, exploatării, sărăciei, umilinţei, vor supravieţui şi declinului economic, ecologic şi demografic din prezent.

Din punct de vedere antropologic, Rapa Nui prezintă un studiu de caz la nivel mondial, moştenirea lor culturală aducându-le o faimă invers proporţională cu numărul lor în lume.

Ei demonstrează prin viu grai istoric că un popor încăpăţânat şi redus, reuşeşte nu numai să nu înveţe din istoria sa şi a altora, dar chiar să anuleze şi cele mai puternice efecte ale progresului umanităţii, prin opunerea cu mândră obstinaţie a propriilor reflexii fataliste împotriva concluziior probate deja de istoria universală…

“Fie pâinea cât de rea, tot mai bine în ţara mea”; “Zi ca ei şi fă ca tine”; “Se poate şi mai rău”…

(mostre de înţelepciune din folclorul Rapa Nui)

Apa progresului trece, bolovanii rămân !

Damblarin