PLĂCINTĂRIA ROMÂNIA

Când privesc la televizor realitatea românească de strictă actualitate, nu pot să nu mă gândesc cu gândul la o tradițională plăcintă...

Aparțin generației care a crescut cu cheia la gât, cheie pe care o sugeam ca pe suzetă ori de câte ori  îmi era foame, de am rămas cu gust de rugină în gură și miros a yală pe viață...Dar am și probleme cu uitatul și memoria în același timp, fiindcă nu uit ce trebuie și nu îmi amintesc ce aș vrea...

Așadar, dicționarele definesc termenul ‚plăcintă’ ca fiind un preparat din gama gustărilor rapide sau a deserturilor, făcut din foi de aluat și umplutură. Apoi, conglomeratul se perpelește la foc cald cu eliberare prelungită. Plăcinta se consumă caldă sau rece, cu condens din abundență, la sticlă sau pahar. Ca să clătești gâtlejul de blocajele inerente ale unui esofag fomist ce înghite ca pelicanul, fără să mestece, tot ce pare gratuit...

(Plăcintă = lucru bun, chilipir, dar și surpriză neplăcută).

Cam așa văd eu societatea românească a momentului. Ca pe o plăcintă. Din care, de câte ori muști, simți o apăsare între dinți și o aromă stătută de aer de pneu. Pentru că, cel puțin până acum, societății românești nu-i poate fi atribuit sensul de „lucru bun, chilipir”, ci mai degrabă de „ surpriză neplăcută”. Cu păturile sale sociale dispuse (sau indispuse, după caz), ca foile de aluat. Adică ceva moale și dospit. Cum ar fi cei 600.000 de sindicaliști, din care s-au prezentat doar 2600 la recentul protest. Protest care ar fi trebuit să facă actuala coaliție aflată la guvernare să vadă flori de ciocan multicolore și să stopeze cu fermitate deraierea României spre cele spații claustrofobe...

Și pentru că limba română are o coloratură și expresivitate complexe, cu figuri de stil ce ascund o bogăție de idei ce se referă la contexte de viață, caractere, trăsături, ticuri, mentalități (care unui străin îi pot scăpa), voi insera pe parcursul acestui pamflet câteva astfel de ‚perle’ de înțelepciune populară (mai mult sau mai puțin cunoscute), ce au în centrul lor controversata și savuroasa plăcintă.

Așadar, foile astea de aluat, ale societății românești, învelesc o ‚umplutură’ de tipul borhotului (apreciată pentru gustul sau înțepător și izul său specific, aducător de noroc fermentat). Umplutura asta s-a coagulat în Palatul Parlamentului, Palatul Victoria sau în diversele sedii politice de pe întreg teritoriul țării. Evident, cu acceptul și aportul masei largi a aluatului drojdier mioritic.

Această umplutură, odată aleasă, stă ca plăcinta (a sta ca o plăcintă = a fi pasiv, comod), la umbra aluatului și fermentează în interes propriu, până la următorul ciclu electoral. Când, aluatul cel dospit de sărăcie îi așteaptă iarăși cu plăcinte calde (a aștepta pe cineva cu plăcinte calde = a aștepta pe cineva cu mare bucurie), fără a număra foile de la plăcinta precedentă (a număra foile la (sau din) plăcintă = a-și face prea multe socoteli, a despică firul în patru).

Pentru că, nu-i așa, promisiunile electorale nesustenabile se vând ca plăcinta caldă în România (se vinde ca plăcinta caldă = se vinde repede, este foarte căutat).

Mai ales dacă un anumit partid politic promite electoratului credul că dacă va fi el cel votat, electoratul va găsi plăcinta gata (a găsi plăcinta gata = a se folosi de munca altuia, a-i veni totul de-a gata).

Fiindcă istoria noastră națională ne confirmă că încă din vremuri imemoriale, la plăcinte mulți se adună, (la plăcinte mulți se adună = mai toți umblă după avantaje), iar la război sunt înapoi, la plăcinte înainte (la război înapoi, la plăcinte înainte = mai mulți vicioși și profitori decât virtuoși).

Privind acum cum un mustache teleleu de Teleorman, ce clipește cu subînțeles și, alături de el, un altul, cu ‘bulbucații ochi de broască’ tăriceană, (vorba poetului), au început să numere foile din plăcintă (deși nu cred că vor mai ajunge să o și mănânce), (cine numără foile din plăcintă, nu mai ajunge s-o mănînce = exces de rigoare, cu pierderea sansei), ajungem la concluzia demobilizatoare că de vină pentru actualul derapaj al României nu e doar ‘umplutura’, ci Plăcinta, în ansamblul ei (de și, cei doi ar merita și ei să aibă fiecare steaua lui  în ‘Asshole of Fame’, că parcă s-au cunoscut amândoi la Karaoke, pe șlagărul international “Sunt român, ce pana mea !?!”).

Pentru că nu i-au ajuns Plăcintei României cei aproape 30 de ani de foc continuu, pe ambele fețe, ca aluatul ei să se coacă !

(Încă nu s-a copt plăcinta = încă nu e rândul tău, încă nu ți-a venit vremea).

Damblarin