Paradox

Plăcerea selenară de-a te arunca în faţă,

Trădează ereditatea de mult sădită-n noi,

De-a iscodi neantul, numit de unii viaţă,

De-a calcula eternul de dincolo de doi.

Purtăm o cicatrice pe vena jugulară,

Un semn pe unde, parcă, pierdut-am un fluid,

Fără de care morţii nu vor mai prinde, iară,

Dreptul la existenţă a unui soi lucid.

Planăm spre-o  Atlantidă, forăm un El Dorado,

Intrăm cu toată forţa pe sensul interzis,

Uitând că ni se oferă, prin strigăt desperado,

Accesul pe culoarul spre vechiul Paradis.

E timpul ca să afle, fiinţa aceasta, Omul,

Că mai întâi de stele, s-a populat Pământul,

Că perla aceasta albastră, ce găzduieşte atomul,

E matca spre eternul, ce nu-l cuprinde gândul.

O clipă, din neantul ce ne-nconjoară mâna,

Să folosim spre-a face lumină-n jurul nostru,

Bogata experienţă ce a sărăcit într-una,

Să-şi capete menirea, de-ndrumător spre Astru.

Damblarin