Ora
de iarnă/vară in estul Europei
După cum cerea tradiţia şi familia, ne-am purces şi
anul acesta din vestul Europei către cele plaiuri de mit, jaf şi legendă,
atraşi de oarece tainice legături ancestrale, menite să ne reamintească că
românul a fost, este şi va fi legat de glie. Căci chiar dacă nu scoate
producţie la hectar, unde sapă sapa locu, sare din pământ vilocu cu coteţu şi
cu porcu.
Am regăsit o ţară frumoasă pe cale de consecinţă, cu
oameni veseli cu ochii trişti şi cearcăne vioaie, dar cu un imens potential, ce
nu se materializează niciodată.
O ţară a contrastelor, cu valori contradictorii (a
nu se citi tranzitorii), împânzită de segmente de autostrăzi ce par să nu mai
fie terminate niciodată. Segmente pe care le poţi unii între ele cu bicicleta
sau cu calul şi căruţa la nevoie. Un popor ce musteşte de orientalism dar care
jinduieşte după nivelul de trai de tip occidental.
Un ‘no man’s land’ unde ce a mai rămas din filozofia
lui Zamolxe, după spălarea pe creier de tip bolşevic, se împleteşte cu
filozofia venită de pe marele Hindu, iar latinitatea moştenită de la interlopii
Romei, deveniţi colonişti, a fost fecundată de balcanismul fanarioto-turc până
am ajuns ceea ce suntem astăzi. Şi nimic mai mult. Nu neapărat în ordinea asta.
Dar parcă mai contează ?!
O combinaţie fulminantă, care promite vizitatorului
neavizat, euforie, nervi şi diarie, admiraţie sau oripilare, perplexitate sau
indignare până la constipare. Unde necazul perpetuu devine sursa hazului
cotidian iar superficialitatea colac de salvare. Iar fatalitatea există la o
dimensiune unică, devenită sursă universală de gânduri maxime şi cugetări
minime, dar băşcălioase. Unice şi irepetabile în alte culturi. Dacă la noi până
şi cimitirul este vesel…
Anul acesta am plecat în câteva circuite turistice
autoimpuse, ca să acoperim zone fără acoperire şi să descoperim şi noi ceea ce
alţii au părăsit de mult. Peisaje dacice cu influenţă romană. Pe alocuri şi
pretutindeni, cu influenţă rommales. Trasee preponderent montane dar şi
dunărene. Cu paznici de baraje, pitoreşti, în straie de ‘Hidrocentrale’, ce
pescuiesc nestingheriţi bibănei de printre gunoaiele ce plutesc pe suprafeţe
mari de pe lacurile de acumulare. Gunoaie şi peturi de plastic ce se izbesc
ritmic de zidul barajelor, sub camerele de filmat şi privirile dezgustate ale
turiştilor. Dar mioriticul personaj ‘hidrocentral’ sughite şmecher prin paiul
rumegat cu talent în colţul gurii şi din pieptul umflat de mândria de a fi de
prin partea locului, în timp ce pendulează pe două beţe cracoşe înfipte în bocanci ‘de comando’, cu două numere mai
mari.
Şi i-am dat talpă.
La ‘Sfântu Aşteaptă’, unul dintre sfinţii cei mai de
seamă din panteonul ortodox românesc, (căruia românii îi atribuie progresul de
orice natură), la poalele troiţei cu tablă ruginită am zărit din goana maşinii
un buchet de flori de ‘Nu mă uita’. Ca un memento tăcut ascuns într-o rugăciune
furată. Pe care tacticoasă îl rumega o capră fără complexe de natură
spirituală…
Prinşi în spatele unui convoi de peridoace încărcate
cu buşteni, ce te afumau la greu şi la deal până borai cărăbuşi, am înţeles că
sintagma ‘codru-i frate cu românu’ se traduce în contemporanitate prin tendinţe
asemănătoare. Adică, dacă românul a luat-o valea, către străinătate, la fel s-a
decis şi codru să facă.
La Băile Herculane, ‘dai un leu da’ vezi bulane’ nu
mai e de actualitate. Fiindcă numai băbăciunile se mai aruncă de pe stânci cu
paraşute cu sutien în izvoarele termale vindecătoare de iluzii şi izvorâtoare
de boli venerice şi de piele autentică sau ecologică. După caz.
Gazdele pensiunii însă ne-au răsfăţat cu produse
tradiţionale. Sârbeşti. Ca să scăpăm de gustul dezolant din cerul gurii pe care
ţi-l livra aspectul staţiunii aflate în paragină. Şi ca să evităm o posibilă
toxi-infecţie alimentară cu origini sănătoase, româneşti. În schimb, puteai
opta (discret, fireşte), pentru fetiţe zglobii şi nerăbdătoare să lepede
textila, aduse doar pentru tine cu doar 100 de euro bucata, direct de pe bandă,
de la Arad.
Ajunşi cu sorcova la Orşova, ne-am îndreptat apoi pe
firul Dunării poluate către Cazanele Mici şi Mari, ca să vedem cum fierbe în
ele cu mândrie proletară ‘Capul lui Decebal’. Deşi statuia seamănă mai mult cu
Smiley (după umila părere a lui nevastă-mea). Una dintre cele mai mari statui
săpate în stâncă din Europa. Căreia i-a căzut nasul şi mustaţa, dar i le-au
cârpit la loc cu regips.
Ne-am dat şi noi apoi cu veste de salvare pe
circuitul şalupelor, punctând câteva atracţii turistice din cele mai diverse,
sculptate în cretă dată cu baiţ şi vândute pe post de breloc celor care voiau
să le atârne în cuiul memoriei acestui neam, neatârnat de veacuri.
Peştera lui Veterani, de la Cazanele Mari ale
Dunării, ne-a reamintit de bunele vremuri de altădată, când austriecii luptau
să ţină afară din Europa pe otomani, nu pe est-europeni. Pentru o anumită sumă,
un tânăr ghid alcoolic şi cu aspect de ratat ce tuşea tabagic, ne-a explicat că
movila din mijlocul grotei s-ar putea să fie un altar al lui Zamolxis. Dacă nu
cumva e rahat de lilieci.
De urci pe vâna apei în amonte, dai de un golf
pitoresc cu o grămadă de pensiuni înşirate ca ciorile pe liniile de înaltă
tensiune. Unele de vânzare, altele, spaţii de închiriat, dar toate construite
fără autorizaţie. Am găsit una încă locuită din vremuri tulburi şi de mult
apuse, cu un personal amabil şi cu tendinţe nepoliglote. Care la fiecare
întrebare legată de posibilele atracţii turistice ale zonei îţi răspundeau
senin şi detaşat că pentru ei e oricum ultimul sezon, că pleacă în Anglia până
când încă se mai pot face acte…Că ţară frumoasă…cinste cui te-a scris, dar,
remuneraţie mică după buget, monşer ! Că decât aşa nu se mai poate…
Ne-am luat şi noi un cazan, din alea mari care erau
acolo, ca să ne cazăm şi apoi am comandat şi noi un meniu, cu specificaţia să
nu folosească apă direct din Dunăre. Asta după ce am văzut recomandarea de pe
uşa de la buda din cameră, în care erai rugat să nu mai arunci hârtia igienică
în veceu, ci în coşul de lângă. Că altfel ajunge în Dunăre şi pluteşte color.
Ne-au recomandat să vizităm împrejurimile şi să nu ne grăbim să ne întoarcem
înainte de miezul nopţii că mâncarea încă o să fie fierbinte. Aşa că zis şi
făcut, am luat-o pe firul Dunării fo optzeci şi ceva de kilometri, către
Moldova Nouă. Stânci, serpentine şi coline. Frumos dom’le, frumos.
Numai că la capăt de traseu ne-a aşteptat răbdător
şi binevoitor un mare şoc. Am găsit nişte refugiaţi sirieni care îşi făceau
selfie cu blocurile de la Moldova Nouă şi care au luat-o înapoi spre Siria,
pretextând că dacă formele de viaţă ce colcăiau prin catacombele cu patru etaje
încă neprăbuşite pot trăi în aceste condiţii, şi ei pot trăi în zona de război.
Insula din apropierea oraşului fusese transformată în depozit de steril, ca şi
o mare platformă de pe malul românesc de lângă oraş. De cinci ori pe an,
vânturile care suflă aici îi unesc pe sârbi şi români deopotrivă sub un strat
protector şi alb, de câţiva centimetri de steril toxic de cupru.
Ne-am întors cu faţa de unde am venit, convinşi că
meniul trebuie că e deja gata. Şi România la fel.
Dar partea bună este că, dacă stai să te gândeşti
bine, dacă chiar vrem să-i facem pe ruşii din Armata a Paişpea să părăsească
Republica Moldova definitiv, trebuie doar să unim Transnistria cu Moldova Nouă.
Indicator
de perspectivă cu final deschis
Damblarin
