Moai legaţi de glie
În mijlocul oceanului Panslavic se află o antică
insulă latino, numită Rapa Nui.
Urmaşii anticilor Rapa Nui se numesc
astăzi rapandule. Fiindcă de-a lungul zbuciumatei lor istorii insulare,
majoritatea lor şi-au cunoscut doar mamele. Taţii fiind deseori imposibil de
clasificat şi identificat cărei grupe sanguine de năvălitori violatori
aparţineau.
Subtitrarea numelui Rapa Nui ar însemna, după unii specialişti, ‘Marea Vâslă’ (aluzie
la instinctul de vâslaşi al populaţiei indigene, care a ajuns ca prin minune cu
pluta în secolul XXI, naufragiind în derivă pe înspumatele valuri ale istoriei
oceanografice).
După alte surse inepuizabile şi alt set de
specialişti, Te pito o te henua, s-ar
traduce prin ‘Buricul Lumii’(noţiune ce surprinde esenţa culturală rapandulă),
sau ‘Capătul Lumii’(în sensul că se află localizată în afară zonei de
civilizaţie, unde modernitatea nu poate răzbate, prin definiţie).
Un alt nume atribuit acestei insule de latinitate
înecate de valurile slavice vecine şi prietene este Mata-ki-Te-rangi. Ceea ce semnifică în vechea polineziană scrisă cu
caractere chirilice, ‘Ochiul care priveşte spre cer’. Aluzie cât se poate de
directă la reflexul de pomanagii al majorităţii rapandulilor, care aşteaptă să le
pice pomana din cer, sub formă de ajutoare sociale.
Te
pito o te kainga a Hau Maka, pe de altă parte, se traduce prin
‘Micul petec de pământ Hau Maka’ (traducere după sonorul în italiană), care
pleacă de la realitatea că proprietăţile funciare în insulă sunt atât de mici
şi fărâmiţate încât este imposibil de exploatat agricol în manieră rentabilă
din punct de vedere economic. Hau Maka,
este o transliterare a autohtonului ‘- Uau, moka !’, o afirmaţie de uimire şi
încântare ce urmează de regulă după împroprietărirea cuiva, prin metoda
tradiţională a retrocedărilor ilegale şi abuzive de terenuri.
Se zice că atunci când europenii au ajuns să
descopere insula, ea li s-a părut ca fiind cel mai izolat punct de pe pământ în
ceea ce priveşte mentalitatea şi au exclamat:
“- Paştele mamii lor !”. De aici, insula a ajuns să
fie cunoscută şi sub denumirea de Insula Paştelui.
Ca şi organizare socială rapandulii nu au ajuns să
coaguleze într-un stat de drept autentic, fiind mai mult o populaţie decât un
popor cu conştiinţa naţională bine conturată. Dovadă că pe insulă nu există
instituţii puternice şi independente care să-l protejeze pe cetăţean în faţa
abuzurilor de tot felul şi a unei incertitudini existenţiale cronic perpetuate
de clanurile ajunse la putere.
Rapandulilor le place să îşi aleagă ariki (lideri) rapace, care le promit că
o să-şi mulgă nuca de cocos ca să le dea gratis lapte peste gură. Pentru că în
accepţiunea băştinaşilor, cu cât un lider e mai hoţ şi mai corupt, cu atât e
mai capabil să tragă Sistemul în piept. Cu condiţia să le dea şi lor ceva. Deşi
istoria a demonstrat în mod repetat că cocosul muls era tot timpul cel de pe
plaja alegătorului nu al celui ales şi că până la urmă populaţia îşi sugea
propriul cocos, fleoşcăit şi zbârcit, de mult secătuit.
De aici a apărut şi un element cultural unic în
lume, cel a ridicării de statui monolitice, capete cu formă falică, ce
comemorau pe fiecare ariki cu apucături
canibalice care i-a tras în ţeapă cu
promisiuni electorale nerealiste şi neonorate. Numite de europeni ‘Capetele din
Insula Paştelui’, în limba autohtonă fiecare statuie se numeşte Moai ( formă contrasă a concluziei
filozofice: ‘- Oai ce Muie ne-am luat !)
În societatea primitivă a rapandulilor s-au distins
în principal două grupuri de alegători: cel al Urechilor Lungi (situaţie la
care se ajungea de foame), consideraţi şi clasa conducătoare. Pentru că ei erau
majoritari şi se impuneau ca preferinţe electorale de stânga. Şi cel al
Urechilor Scurte, al celor activi, care nu aveau bani pentru cercei pentru că munceau
şi pentru ceilalţi, crezând în naivitatea lor că doar prin muncă grea şi onestă
se poate duce o ţară către prosperitate şi progres.
În cea mai mare parte a istoriei lor, rapandulii au
fost trataţi ca şi sclavi, ca şi popor de slugi, toleraţi pe insulă, mână
ieftină de lucru în condiţii de emigranţi în propria ţară. Năzuind că într-o
bună zi, zeii vor veni într-o mare canoe albă şi le vor face dreptate, aşa cum
le-a spus Omul-Pasăre, sacerdotul insulei.
Datorită corupţiei care secătuieşte rapid resursele insulei
pentru îmbogăţirea unei minorităţi, pădurile dispar cu viteza a trei hectare pe
oră (chiar şi din interiorul parcurilor naţionale care ar trebui protejate de
lege), ducând la fenomenul de intensificare a eroziunii solului, a inundaţiilor
şi a alunecărilor de teren pe versanţii unor
munţi legendari prin habitatul lor unic. Fierului vechi i-au fost găsite
întrebuinţări noi, peste hotare, iar contractele cu marii investitori sunt
semnate în defavoarea celor mulţi.
Aceia dintre rapanduli care nu au mai putut suporta
degradarea insulară au luat-o valea pe valuri, lăsându-şi canoele să plutească
în derivă spre orice alt punct de pe planetă, sperând să evite extincţia ce va
urma pe insulă, prin secătuirea abuzivă şi iresponsabilă a resurselor ce făceau
cândva viaţa sustenabilă.
Cei rămaşi în Rapa Nui îşi agaţă în continuare
speranţele de aceleaşi promisiuni electorale fără acoperire. Sperând că dacă
rapandulii au supravieţuit de-a lungul istoriei lor (aşa cum o fac şi în
prezent), foamei, bolilor, exploatării, sărăciei, umilinţei, vor supravieţui şi
declinului economic, ecologic şi demografic din prezent.
Din punct de vedere antropologic, Rapa Nui prezintă
un studiu de caz la nivel mondial, moştenirea lor culturală aducându-le o faimă
invers proporţională cu numărul lor în lume.
Ei demonstrează prin viu grai istoric că un popor
încăpăţânat şi redus, reuşeşte nu numai să nu înveţe din istoria sa şi a
altora, dar chiar să anuleze şi cele mai puternice efecte ale progresului
umanităţii, prin opunerea cu mândră obstinaţie a propriilor reflexii fataliste împotriva
concluziior probate deja de istoria universală…
“Fie
pâinea cât de rea, tot mai bine în ţara mea”; “Zi ca ei şi fă ca tine”; “Se
poate şi mai rău”…
(mostre de înţelepciune din folclorul Rapa Nui)
Apa progresului trece, bolovanii rămân !
Damblarin
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu