SNOBU
Softică e un snob tradiţional românesc, care se oftică când întâlneşte
un alt snob ce poartă accesorii mai scumpe ca ale lui.
Softică provine dintr-o familie cu
rădăcini sănătoase. Taică-so fusese
pe vremea lui Ceauşescu un snob de renume. Era ‘mare’ la Cantina Partidului.
Unde tăia şi spânzura. Porci, ovine şi caprine. Apoi făcea trafic cu carne vie,
lăudându-se că lui tot judeţul îi mănâncă din palmă, inclusiv Secretarul de
Partid pe judeţ. A urmat apoi, la o vârstă înaintată, un curs de informator, în
cadrul Academiei de informaticieni ‘Ştefan Gheorghiu’. A apucat pensia de
‘maistru’. Chiar după aşa zisa revoluţie.
Fiul sau însă, aparţine noii
generaţii de snobi. În privirea lui poţi citi toate perlele de la Bac. Şi-a
tatuat un dragon pe plămâni, ca să-l protejeze împotriva fumatului.
De câte ori vedea câte o
piţipoancă cu fundul în două luntrii, se apleca şi privea între luntrii, dădea
ochii peste cap, îşi muşca buza de jos şi mima intrarea-n neputinţă. Apoi se
reproducea manual. Că nu avea licenţă de profesionist.
Aşa a cunoscut-o pe Miţodora.
Numai că ea, spre deosebire de celelalte, purta bichineii la vedere, ridicaţi
peste ovare, până la subsuori, ca să-i vadă lumea ieşiţi din fusta minijup. Fiind
specializată în captat fraieri, a strâns rapid din luntrii şi i-a prins buza
între vâsle. Şi nu i-a mai dat drumul.
Miţodora este o fată
sensibilă. Degeaba îi spui că are ochii frumoşi dacă pe urmă îi demonstrezi că
are nasul urât. I se taie maioneza pe loc. Şi ţie libidoul.
Pentru Softică însă, Miţodora
reprezenta sufletul pereche. Deşi Miţodora practica stilul tânguit, lui Softică
îi plăcea că era stabilă-n curbe. Fiindcă era joasă şi lată, cu flapsurile
laterale bombate şi cu airbagurile din faţă cât pentru două persoane. Fiecare.
Era numai bună pentru el. Fiindcă ăsta avea schimbătorul mic şi schimba
vitezele din scurt. Dar frâna des, că îl sufocau airbagurile când îl plesneau
peste faţă. Pentru că el conducea fără centură şi prin hopuri…
A debutat ca snob oficial
când a vândut nişte pământ pe care îl primise moştenire şi şi-a tras şi lui şi Miţodorei
o pereche de celulare cu cioburi Zwarovski. Lui îi plăcea să se afişeze cu
mobilul când venea de la serviciu şi era lumea adunată în faţa blocului. Ea îl
aştepta coafată cu dreduri împletite din mustaţă de porumb, pe balconul de la
etajul unu al blocului galben albastru primit cu relaţii de la ANL, cu mobilul
în timpan. El se oprea la intrarea în scară şi uitându-se în sus ducea mobilul
la buric (ca să audă ea cum îi chiorăie maţele), apoi o întreba la mobil, în
auzul tuturor :
Softică : - Pusăşi zama pe
foc, fă ? Că am o foame de nu ştiu cum să ţi-o explic.
Miţodora : - Nu, că să
terminară cocenii ! răspunse ea cu o sinceritate naivă (pe fundalul râsetelor
năduşite ale vecinilor).
În familia SNOBU chiorăitul
maţelor nu era o simplă şi paşnică manifestare a aparatului digestiv excretor,
ci reprezenta însuşi statutul social. Pe care Softică şi Miţodora se chinuiau
fără succes să îl ascundă prin împrumuturi
pentru achiziţii de lux, cu care se afişau în rate.
Mentalitate şi stil de viaţă
pe care ei îl considerau un ‘nobilism ereditar moştenit în mod tradiţional’ şi
transmis pe cale de consecinţă orală.
SNOBU Falitu, fratele lui
Softică, avea altă arie de expertiză. El era un snob de diasporă, care umbla
tot timpul falit. Dar trimitea în ţară selfie-uri cu casele şi maşinile altora,
restaurante celebre sau atracţii turistice faimoase (unde se întâmpla să ajungă
pentru că prindea şi el câte o ‘lucrare’, la săpat şanţuri). Dar în mod obligatoriu
se poza cu o atitudine gen ‘Cool de Babadag’. Ce poate fi descrisă ca un
miserupism total combinat cu o enervantă mândrie de a fi român, afişate în
acelaşi timp şi simultan.
Cel mai tare se dădea mare
în faţa lui frate-su, când venea în ţară, în concediu.
Anul ăsta Falitu slăbise
atât de mult că îi rămăseseră pantofii de piele largi şi s-a dus la un cizmar
să îi strâmteze. Arăta aşa de rău că Softică în loc de bun venit l-a întâmpinat
cu condoleanţe anticipate.
Falitu : - Băh Softică, data
trecută când plecai te lăudaşi la lume că-mi dăduşi o litră de răchie facuta
din saci de plastic dizolvati. N-a fusă decât 700 de mililitri băh. Aşa că ia
bagă tu acuma o rectificativă mică. Până te mai pun eu la curent cu ce se
întâmplă prin lumea bună…Şi apoi începu :
F : - Bă Softică, ce simţi
când bei o bere românească în Occident, cumpărată pe euroi grei dintr-un
magazine cu produse româneşti ? Ha ? Gustul dulceag al succesului băh. Ce simţi
când o bei în România ? Gustul amărui al eşecului băh ! Că dacă vrei să cumperi
produse româneşti de calitate îţi trebuie două lucruri. Unu, să te duci acolo
unde se găsesc (că în ţară nu se mai vând decât ciurucurile cu înlocuitori
chiar şi la Bio) şi doi, să ai bani să le poţi cumpăra, măh. Te prinsăşi ?
Adică să ieşi la muncă în Occident. De aici şi folclorul de străinătate : ‘Beu
vin şi mânc pastramă, că am bani de bună samă ’…
Băi Softică, nu o să vedeţi
voi democraţie în Rusia şi normalitate în România nici într-o mie de ani…
Băh, hai să-ţi zic una de la
lucru. Avusăi ca şef de şantier un moldovean gras de Piatra Neamţ. Ăsta fusă
bun că nu prea urca scările la imobil ca să ne verifice, că începea să
transpire cu sughiţuri ca o virgină în noaptea nunţii. Aşa că îşi chema şefu de
echipă în stil moldovenesc. Striga de la intrare : ‘Unde sunteţi oştenii mei ?’
Într-o zi, bravii lui oşteni
erau buşteni. De la vinu de buturugă adus de unu din ţară. Mai strigă de câteva
ori. Mormânt. Nimeni nimic. Toţi sforăiam pe la diferite etaje.
S : - Aşa şi ?
F : - Numai eu sforăiam cu damigeana
în braţe…
S : - Ptiii drace. Păi cum ?
F: - O mână criminală trebe că mi-o puse
în braţe şi mi-a încrucişat mâinile pe ea ca pe bebeluş…
S : - Şi ?
F : - Mă dădu afară ! De aia zic, dacă m-aş întoarce, ai avea ceva de lucru
şi pentru mine ?
S : - Băi tu eşti prost la
cap ? Păi după ce suflaşi în eprubetă nu reieşii că eşti minor ? Ce dracu bă Fali,
nu mai ştii karate ? Te ţineam mai de descurcăreţ…Să-ţi dau eu de muncă ? Păi
ce pot eu să fac, ca un simplu împiedicat de mişcare într-un canton părăsit din
Babadag ? Nu mai văzui un tren cursă de persoane, marfă, de trei luni de zile…
F : - Fugi cu preşu
d’acilea…
S : - Dacă-ţi zic ! Furară
ţiganii şi linia de dedesupt şi pe aia de deasupra…
F : - Băh, tu mă iei de
fraier ? Ce linie de deasupra ?
S : - Aia de înalte, de
cupru, pentru locomotivele dizel cu motorină. Şi au zis că la traficul care
există în zonă nu se mai merită investiţii…
F : - Păi şi cum de te mai
plătesc ?
S : - Păi dacă sefu meu
direct mă dă afară, el nu mai are peste cine fi şef şi îşi pierde şi el postu.
Are relaţii pe la minister, aşa că deocamdată dete norocu peste mine. Acilea şa
, trăi-i ca-n Pampas. Mai ceva ca la ambasadă. Plec cu două zile înainte şi vin
cu două zile după sărbătorile legale, şi sunt plătit. Mai dau şi eu o brânzică,
o măslină, o grisină, unde trebuie şi mă
scot. Da nu ştiu pentru câtă vreme…
La plecare se oferiră
pupăturile de departajare. Adică, unii plecau, alţii rămâneau, în funcţie de
pupături.
Din scara microbuzului cursă
de persoane, Fali le strigă lui Softică şi lui Miţodora :
F : - Dacă o să mai am ceva
lucidităţi, o să vă anunţ.
Softică se apropie de el şi
îi dădu împăturite în două pungi de plastic o sticlă de un litru de ţuică de
pufoaică şi una de ţuică de electrozi :
S : - Să nu uiţi de unde ai
plecat! Şi fi mândru de cine eşti, SNOBULE !
Damblarin