Stimaţi cititori, mă aflu încă în stadiul
de lăuză produs de explozia nucleară a ‘revoluţiei votului’, revoluţie
inspirată de diaspora românească şi preluată de societatea civilă din ţară.
Acest moment istoric a pălit cu ghioaga
creştetul tuturor. Cu consecinţe
diferite pentru fiecare dintre noi. A pus punct unei epoci şi unui sistem. Unei
tradiţii şi unei mentalităţi. A pus capăt la atâtea elemente vechi şi a deschis
brusc stăvilarele atâtor posibilităţi noi încât, ne va lua ceva timp până vom
putea percepe imaginea în întregimea ei totală şi vom putea zări adevărata
dimensiune a fenomenului.
Printre altele, această
ghioagă istorică a schimbat chiar şi harnaşamentul faţă de valorile religiei
dominante şi manipulante.
Personal, ca reporter de
investigaţie, după acest ‘nain ilevăn’ românesc, m-am gândit să atac lucrurile dintr-o lojă mai puţin
investigată şi anume Biserica Ortodoxă. Mai puţin investigată, poate tocmai
pentru că ea reprezintă acum o umflătură dureroasă pe scrotul poporului, iar ouăle
lui trebuie numărate în această situaţie cu tandreţea specifică masajului
erotic Kama Sutra.
Sub protecţia anonimatului,
un tânăr preot ortodox din Bucureşti a fost de acord să îmi acorde un interviu
în exclusivitate.
Damblarin - Părinte (ca să
mă formulez tradiţional), mi-aş dori o abordare liberă de inhibiţii şi fără
subiecte tabu, care să ne ofere o imagine dinăuntru a Bisericii. Dintr-un unghi
la care enoriaşul de rând nu are acces în mod normal. Să ne lămuriţi, să ne
ajutaţi să înţelegem, de ce şi cum a fost posibil ca Biserica să reacţioneze
atât de controversat, într-o perioadă relativ scurtă. Mi-aş dori totuşi să vă
aflu părerea, ca om al bisericii, despre un evantai mai larg de subiecte…De la
aspecte doctrinare şi morale şi până la…ce părere aveţi, de exemplu, despre cei
care au candidat încă din primul tur…
Părintele - Cum ar fi Elena
Udrea, de exemplu ?
D - Da, cum ar fi Elena
Udrea, de exemplu. Dar nu numai…
P - Păi pe Elena aş apleca-o sub
patrafir şi i-aş face cruce-n cerul gurii cu sfintele boaşe. Pentru că mesajul ei electoral a fost unul erotic. Nu
de alta. Asta aşa, ca să ne eliberăm de inhibiţii şi tabuuri, încă de la
început.
D – Oooohohoho, părinte, nu
prea aţi fost dus la biserică…
P - Păi nu. Pentru că mă duc
singur. Fiindcă îmi rentează.
Deci fiule, sau sonny boy, cum ar suna
în engleză, să plonjăm direct în miezul problemei. Fiindcă viaţă-i scurtă şi
plină de necazuri iar drumul către iad e presărat cu bune intenţii. Vrei să afli cine este cu adevărat Biserica Ortodoxă
şi de unde îşi trage reflexele ?
D - Amin !
P - Atunci să o luăm, pe-ndelete, pe
ardeleneasca luterană.
Domnitorul Ţării Româneşti, Nicolae
Alexandru, ca să scape de suveranitatea regelui catolic Ludovic I al Ungariei,
solicită împăratului bizantin şi patriarhului bisericii răsăritene, înfiinţarea
Mitropoliei Ungrovlahiei, în anul 1359. Anul
în care Ţara Românească încetează să mai fie catolică, ci devine ortodoxă.
Mitropolia Moldovei se înfiinţează în perioada 1381-1386, dar este recunoscută
de către Patriarhia Constantinopolului în anul 1401. Cam acestea ar fi
certificatele de naştere ale ortodoxiei peste teritoriile catolice controlate
iniţial în mare parte de către regii maghiari în interiorul Carpaţilor si Ţara
Românească sau polonezi în nordul Moldovei. De remarcat totuşi că Moldova a
avut un contact mai redus cu catolicismul decât Ţara Românească, înainte de a
se plafona pe vecie în ortodoxismul de tip ultraortodox.
Încă de la început, ierarhii
ortodocşi nu au fost valahi, sau moldoveni, ci au fost greci din Fanar, numiţi
direct de către Patriarhul ecumenic de la Constantinopole. Până la cucerirea
Constantinopolului în anul 1453 de către Mehmet II, fanarioţii ortodocşi au
dominat scena culturală şi spirituală a celor două ţări româneşti, storcând masiv
resurse pentru patriarhia din Constantinopole şi mănăstirile de la Muntele
Athos. După căderea Imperiului Bizantin, tradiţia bizantină fanariotă a
continuat să se extindă ca volum şi influenţă pe teritoriile Munteniei şi
Moldovei, pentru că multe familii şi figuri bisericeşti fanariote s-au refugiat
pe teritoriul lor, ajungând atât pe tronurile voievodale cât şi pe cele
eclesiastice. Fanarioţii au continuat opera de binefacere. Pentru mănăstirile
de la Muntele Athos, pe spinarea românilor. După 1700, fluxul de emigranţi
fanarioţi a explodat, iar boierii locali, pupincurişti de carieră, erau
încântaţi să-şi dea piţipoancele după fanarioţii cu ten mediteraneean şi
apucături dâmboviţene, dornici să se afirme. Acest flagel de seducere a
minorelor boiereşti spre corcire fanariotă a dus la o contopire bastardă a
clasei conducătoare politice şi religioase. De abia în 1872 Mitropolia
Ungrovlahiei şi Mitropolia Moldovei se declară ‘autocefale’, adică
independente, desprinzându-se de autoritatea canonică a Patriarhiei
Constantinopolului. Influenţa genetică nefastă a fanarioţilor greci a fost atât
de profundă încât, până astăzi, grecii care mai trăiesc în România, de câte ori
întâlnesc câte un român inteligent, afirmă că are cu siguranţă sânge fanariot
în el. Şi cine îi poate contrazice ? Poate că tot de la fanarioţi s-a
împământenit şi expresia ‘ţandură de os sfânt’. Cred că din acest motiv, Ţara
Românească ar putea fi numita si tara romaneasca (tară =
defect fizic sau moral (ereditar); meteahnă) .
Dar acum finule, sau fiule
(că mă încurc în iconoclastie), permite-mi să-ţi luminez falca căzută,
dezvăluindu-ţi în ce constă esenţa culturii bizantine. Dacă mă caut bine prin
buzunarele secrete din căptuşeala sutanei, cred că mai găsesc nişte fiţuici de
la examenele seminariilor Institutului Meteologic Ortodox. Aşa, uite, citesc de
pe fiţuica asta, „Din psihologia poporului român“, scrisă de Dumitru
Drăghicescu:
„Împărăţia bizantină fu pentru otomani, care o cuceriră,
ceea ce a fost mantaua lui Nessus pentru Hercule. Putreziciunea morală a
acestui imperiu, îmbătrânit şi intrat în descompunere, crea o atmosferă
necurată, vicioasă, pe care o respiră în Constantinopol, de la începutul ei,
noua formaţiune politică a otomanilor. Respirând şi asimilând această
atmosferă, turcii şi imperiul lor se otrăviră, din cele dintâi timpuri, cu
spiritul de corupţie, de intrigă, de delaţiune şi trădare, care predomnea de
veacuri pe malul Bosforului. Grecii rafinaţi în arta înşelăciunii, a amăgelei
şi a corupţiei nu putură să se păstreze la Constantinopole decât prin corupţie
şi prin desfăşurarea unui spirit rafinat de discordie, de linguşire şi de
intrigă“.
Şi ca să înţelegi (că doar
nu eşti pătlăgică), că Biserica Ortodoxă a fost principala armă fanariotă în
îndobitocirea întru exploatare a unui popor de slugi şi aşa rămas destul de
primitiv, am să continui, de acelaşi autor (dar de pe altă fiţuică):
„Îndeosebi scaunul Patriarhiei ecumenice, singura
unealtă de precumpănire ce mai rămăsese grecilor din toată mărirea lor căzută,
deveni mărul discordiei, ocazia intrigilor şi a corupţiei turcilor ce se urmă
din partea grecilor doritori să-l ocupe. Această ocazie dezvoltă la turci
gustul de a se lăsa să fie cumpăraţi cu sume de bani“. „Sistemul de corupere a marilor funcţionari, al
femeilor Sultanului şi a Sultanului chiar, fu dezvoltat şi dus la desăvârşire
de bizantini. De veninul acestui spirit de vânare morală a suferit şi suferă cu
atât mai mult azi Imperiul Otoman (la începutul secolului XX, când a fost
scrisă lucrarea, Imperiul Otoman încă exista). Decăderea lui se trage de
acolo şi pieirea lui nu va veni din altă parte. Boala cronică, care ţine pe
acest bolnav perpetuu pe patul său, este intoxicarea cu putreziciunea morală a
vechiului Bizanţ.
Neapărat că sistemul corupţiei dezvoltat la
Constantinopole nu putea să nu aibă urmările lui fireşti şi asupra legăturilor
ce se stabiliseră de curând între Poartă şi ţările române. Situaţia, în acestea
din urmă, devenise aşa încât intrigile şi luptele pentru domnie nu mai aveau
niciun frâu. Peţitorii la domnie se întreceau între ei cu pungile de bani,
pentru a cumpăra protecţia şi favoarea, fie a vizirilor sau a femeilor
influente de la palat, fie chiar a Sultanului. Apucăturile turcilor primeau
foarte bine concurenţa candidaţilor la domnie. Pungile cu bani şi darurile erau
bine văzute, bine primite şi îşi aveau efectul. Lăcomia turcească, aţâţată de
corupţia grecilor, nu mai avea ea însăşi nici un frâu“.
Înainte ca putreziciunea
Bizanţului să fie exportată masiv în Muntenia şi Moldova, marile familii
fanariote s-au luptat cu râvnie, pe viaţă şi pe moarte, pentru scaunul
Patriarhiei ecumenice de la Constantinopole şi pentru favorurile otomanilor,
noii lor stăpâni.
Aşadar jurnalistule, lua-ţi-aş
falca-n spovedanie, corupţia a fost amplificată de către comunişti, dusă pe noi
culmi de civilizaţie şi progres după anii ‘90, dar izvorul sau rămâne vechi,
tainic şi sfânt, de vreo câteva secole…
Stai,
uite că am mai găsit o fiţuică ! E cea cu istoricul medievalist Marius
Diaconescu:
„Da, patriarhiile ortodoxe sunt afectate, într-un grad înalt, de
acest flagel, n-are rost să ne ascundem, ştim cu toţii acest lucru. Până la un
punct, şi biserica catolică a avut aceeaşi problemă cu corupţia ca şi cea
ortodoxă. Diferenţa a
început să se facă în urmă cu aproximativ 4-500 de ani. Începând din secolul al
XVI-lea, reforma iniţiată de Martin Luther, izvorâtă tocmai din aceste
nemulţumiri ale poporului faţă de practicile bisericii catolice, a pus o
presiune foarte puternică atât pe papi, cât şi pe cler. Schisma protestanţilor
a obligat biserica catolică să se autoreformeze. Din păcate, în ortodoxism n-a
existat o asemenea presiune, iar consecinţele se văd“.
D - Păi…dacă ai convingerile
astea, cum mai poţi fi preot ortodox cu conştiinţa împăcată ?
P - Cine a pomenit ceva de
conştiinţa ? Să ne înţelegem, preoţia, chiar dacă este o treabă murdară, cineva
trebuie să o facă, nu ? În plus, am de pe urma ei o pâine albă şi dulce, nu una
neagră şi acră, ca restul pul…berii de enoriaşi. Doctrina în care credem noi,
tânăra generaţie de popi hirotonisiţi, se poate numi ‘Materialismul dialectic
ştiinţific capitalist’. Adică, în traducere, profităm cât putem de lumea asta,
că pe aialaltă nu putem fi siguri niciodată.
Ştii, contrar impresiei
generale, jocul preferat al preoţilor nu este ‘Popa Prostu’ ci, popice. Pentru
că la popice trebuie să ştii unde să loveşti că să-ţi cadă mulţimea de popice
credule la picioare. Artă, fineţe şi
precizie. Plus profit.
D - De unde afinitatea
Bisericii pentru eşichierul politic de stânga ?
P - Păi răspunsul e atât de
simplu şi de evident încât nu îl vezi. Stânga înseamnă la noi o menţinere a
legăturii cu Rusia ortodoxă a lui Kirilul lui Putin. Ceea ce ar da din nou mari
puteri ortodoxismului românesc. Dreapta înseamnă integrarea în vestul catolic
şi protestant, ceea ce reduce mult jocul de gleznă şi mişcarea bielă-manivelă,
cu mâna, pe sub sutana ortodoxă. Aşa că, pentru patriarhie, e mai convenabil un
ateu ca Ion Iliescu sau ca nepotu Ponta…
D - Cred că dacă la
stahanovistul de Iliescu îi putem spune
Ivan, lui Ponta îi putem spune Ivan cel Groaznic !
P – Da, bună asta, s-a marcat. În plus, vizavi de Şefu ăla Mare de Sus, pe numele lui
de inculpat la naştere Daniel Ciobotea, gândeşte-te puţin, că el iese la studii
postuniversare în Europa Occidentală, spre sfârşitul anilor ’70. Trebuia să fi un
preot ortodox de ‘tip nou’, pe semnătură, cu secera şi ciocanul purtate la gât
pe sub sutană, ca să te lase comuniştii să cutreieri lumea bună în misiuni sub
acoperire…Asta este o altă legătură tainică şi de suflet, consolidată în anii
comunismului între prelaţii de la vârf şi sistemul autoritarist de stânga. Să
nu uităm că în cadrul Bisericii nu a venit nici o revoluţie. Nici măcar protestantismul.
Ea e mereu aceeaşi de câteva secole. Veghează la păstrarea şi nealterarea
dobitocismului numit românism, în faţa ameninţării iluminării globale de tip
catolic şi protestant…
D - Părinţele care joci
popicele pe pariuri grele, mai am o întrebare care mă bulversează de când o ţin
pe limbă. Cum mama dracului a ştiut Preauu’ Daniel încă de duminică dimineaţă,
cu ore bune înainte de aflarea primelor cifre, că va câştiga Santa Klaus ? De
s-a apucat de tras o predică întru acceptarea străinului dintre noi, pe post de
bunul samaritean…Asta după ce mai înainte a trimis circulare în teritoriu,
indicând să se voteze un român ortodox de al nostru.
P - Ha, ha, ha, nu mă face
să râd că mi se şterge fondul de ten şi bronzul artificial de la colţurile
gurii. Păi ăsta se numeşte instinct de conservare. Adică, Biserica îşi deschide
conserva întotdeauna câştigătorului. Cu gesturi lascive, nelipsite de
semnificaţie. Indiferent cât au pompat-o alţii pe la spate, cu sutana ridicată.
D - Ok, dar cum de a ştiut înaintea
tuturor ?
P - Harul fiule, harul. Şi Serviciile. Propriile Servicii, dacă mă înţelegi ce
vreau să insinuez.
D - Aha ! Şi o ultimă
rugăminte părinte, ce aţi transmite cititorilor mei ortodocşi ?
P - Degeaba le transmit, că tot cadre de nădejde
ale Bisericii vor rămâne. În fine, dacă insistaţi dumneavoastră, fac cum vrei
tu :
- Dragi robi şi roabe,
iubiţi mireni ortodocşi români, crucea la care va închinaţi nu este a lui
Hristos. Ci a fanarioţilor care s-au cocoţat în capul Bisericii Autocefale Ortodoxe
Române !
Biserica este o
curvă care cade
întotdeauna în picioare !
Damblarin
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu