In praful gros lasat de timpul mut,
Se contura mumia imperiala,
Intinsa-n asternut necunoscut
Privirilor profane, de afara.
S-a scurs o
vesnicie , doua sant,
De cand privirea agera ca focul
S-a-ncetosat
in umbra de mormant,
Lasand uitarii, datele si locul.
Cand generatii dupa generatii
Trecut-au prin milenii far’ sa stie,
Uitata e istoria de altii...
Uitarea fiind copil de vesnicie.
Afara-i forfota , culoare si viata,
Sunt drame , bucurii si rugaminti.
Aici, e-un intuneric ce ingheata
Un sarcofag scapat de suferinti.
Invesmantata-i
gloria apusa,
In timp oprit de
bolta unei cripte,
Tacerea beznei tiuie-n
timpane,
Uitarea grea iti
scormone in minte.
Aceasta-i soarta unora ce-n viata
Doresc sa construiasca o piramida.
O lupta inutila , dar mareata,
I-a transformat in praf pe-o caramida.
UITAREA deci , e tot ce mai ramane,
Dar e indeajuns sa-nnabuse trecutul,
In care cineva
... fara de nume ...
Voise a schimba în aur, lutul ...
Damblarin
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu