LĂCĂTUŞ DE ÎNTREŢINERE

Gelu avea în jur de cincizeci de ani bătuţi pe muchie. În ţară fusese lăcătuş de întreţinere. A atmosferei, pe revir, într-o fabrică de sutiene, biberoane, tampoane şi alte produse de carmangerie. Pentru că majoritatea beneficiarelor directe plecaseră din ţară la cules de măcriş şi muls de melci, industria locală a falimentat. Gelu a ieşit la pensie anticipat. Dar fiindcă pensia nu l-a anticipat, nu a ieşit la el.

Şi fiindcă nu prea mai avea ce lăcătuşerii prin ţară, ca orice român cu spirit civic, a tăiat-o ilegal cu acte în regulă către Londra. Că auzise el de la tata lu unu, care i-ar fi zis lu fi-so pe patu de moarte cu limbă de lemn şi accent de diaspora: 'Sony boy, life wort living. If you can take the shit out of it !'

Spre deosebire de tac’su lu ăla, care lucrase în Great Brexit, Gelu nu ştia engleză. Că fusese crescut la ţară la budinci (avuseseră ai lui o patiserie-n sat, chiar lângă moara de cărbuni).

Dar i-a zis tanti Rafila de la patru: ‘ O să ajungi tu în Londra, cu moaca asta de despăduchiat cu motorină, când o ajunge şi România în Schengen !’. Dar el nu a crezut-o.

Nu ştie nici până în ziua de azi cum de a ajuns în Scoţia. Crede că au încurcat ăia din portul Rotterdamului livrarea tancului pe care scria cu litere mari “ CAUTION ! GREAT WHITE !!!”. Iar el se vârâse înăuntru convins că Marele Alb se referea la rasa de porci de carne creată în Anglia…Şi, aşa, l-au băgat inculţii ăia de olandeji, cumva, pe o mânecă greşită a Canalului Mânecii…

În fine, norocul i-a surâs pe talpă de cum a călcat în portul oraşului Glasgow. Ceea ce i-a dat un plus de încredere în forţele proprii a fost condiţia de geniu mioritic. Care constă în a nu te pricepe la nimic, dar a le nimeri cumva pe toate…

Actualmente lucrează tot ca lăcătuş de întreţinere. Că, de prelucrător prin aşchiere nu a auzit nimeni pe insulă, de la romani încoace.

Se întreţine spărgând lacăte, broaşte şi yale. Dar e foarte ordonat şi disciplinat. Fiindcă întotdeauna lasă curat la locul de muncă.

Într-una din zile a întâlnit-o pe Egy, o unguroaică brunetă din Ardeal, cu un ochi de sticlă Zwarovski. Care se ocupă cu recuperarea de valută forte din cărucioarele fragile de la un mare mol din centru. A agăţat-o în stilul de şmecher de Buftea, cu lozinca: ‘Am auzit că ungurilor care emigrează-n Occident nu le mai trebuie Ardealul! Da, dar românilor care emigreza-n Occident nu le mai trebuie România !!!’…

Şi s-au cuplat improvizat într-o locaţie secretă, care nu putea fi localizată de administratorii metroului.

Gelu cunoştea secretul fericirii conjugale, care constă într-un simţ al umorului dezvoltat. Aşa că, atunci când nu ţi se mai scoală, fuţi câte un banc şi te-ai scos. Doar că lui Egy îi plăcea să simtă un alt tip de umor. Ea se dădea cu Gelu pe păr. Că era creţ şi, cică, ea vroia să îl îndrepte. Iar Gelu nu putea zice nimic. Că avea gura ocupată şi urechile astupate de coapsele ei voluminoase…

Deci, se completau unu pe altul. Ce-i lipsea unuia nu-i prisosea celuilalt şi invers. Pentru că, cu toţii avem un pic de parţial dreptate, nu-i aşa ? În zilele cu ploaie se plimbau ţinându-se de mână, romantici, pe aleile din cimitir. Şi ea era o bucătăreasă dată dracu. Deşi lui Gelu îi plăceau mai mult boabele de mentă şi miejii de nucă, Egy îţi făcea un cordon bleu din drob de miel la lumânare, de te muşcai de deşte. Dacă se stingea lumânarea în buncărul de beton de la nivelul minus trei al metroului din Glasgow. Când gătea, ei nu-i plăcea să spele loboda frunză cu frunză. Aşa că, după ce s-au mutat de la metrou la ultimul etaj al unui imobil dezafectat ce urma să fie demolat, ciufulea loboda de două ori sub robinet şi o băga cu tot cu vitamine la cuptorul cu microunde. Îţi scrâşneau după aceea vitaminele-ntre dinţi şi când visai. Iată de ce, când mergeau la shopping alimentar, ei îi plăcea să-l aburească în camera frigorifică şi îl încărca cu produse semipreparate congelate, ca pe calul ţigănesc cu fier vechi. Câteodată el îşi băga deştu-n buric ca să se prefacă că nu o aude.

Odată, în camera frigorifică, când el se pierduse cu privirea pe bucile tunate ale unei negrese încercând să îşi imagineze cum e să fii negru, ea l-a şocat în gât cu palma, că vorbea geloasă şi singură. El a tresărit, cu mărul lui Adam mutat la spate: - Am râgâit, sau ce ?!?

‘Poţi măcar o dată în viaţa ta să recunoşti că ai făcut şi lucruri rele, nu doar eroisme ?’, l-a interpelat ea intempestivă la un moment dat. Gelu i-a răspuns fără să clipească (decât de trei ori): ‘-Da. Diabet !’Adevărul este că la cât uita el nu-l mai putea afecta nici Alzheimeru.

Cuibăriţi amândoi confortabil în sacii de dormit din cortul instalat în sufrageria fără uşi şi fără geamuri, care livra aer necondiţionat gratuit cât era iarna de lungă, Gelu privea spre plafonul în care creştea o gaură pe zi ce trecea. Oftă satisfăcut:

- Se putea şi mai rău !

Damblarin