Vreau să abordez în acest material o nouă disciplină
ştiințifică, în plin avânt în lumea civilizată, încă necunoscută la noi:
Nano-Pedagogia. Da, da, ați citit bine, nano - pedagogia. După cum se poate
auzi şi cu ochiul liber.
Am aflat de ea în mod cu totul şi cu totul
întâmplător, cu ocazia unui scurt sejur la părinții de la țară a unui amic de
al meu.
De la bordul gipanului 4×4, prăfuit şi încins
la maxim de drumurile aproape forestiere, am zărit satul Mitocani, care se ivi brusc de
după frunzărişul pădurii de foioase şi conifere în care era cufundat de
veacuri. Zona era suficient de inaccesibilă ca să scape de colectivizare pe
vremea comuniştilor. De aici se poate ghici gradul de pitoresc al unui sat
subcarpatic ghemuit la poala sudică a Carpaților Meridionali. Străjuit în cele
zări de piscuri brăzdate de 'crevaşe' năpădite de arboret şi zmeuriş, care
ascundeau nebănuite privelişti ce-şi semnalau discret şi parțial existența,
satul părea decupat din basmele fraților Grimm. Dar mirosul de balegă ce plutea
peste tot în aerul amiezii te răpea din feeric şi te proiecta în relitatea
imediată a unei sărăcii care nu ar fi trebuit să mai aibă viză de intrare în
secolul XXI. Oamenii locului trăiau preponderent din zootehnie şi, deşi
izolarea nu era atât de severă pe cât s-ar putea crede, preferau să-şi producă
pe lângă casă mai de toate, fiindcă nu aveau bani destui ca să cumpere de la
ABC- ul din sat.
Când am ajuns noi, Leontina lui Pătruț era plecată
cu vaca. Când s-a întors pe înserat, am constatat că, tot plecată cu vaca era.
Dar, am auzit cum toată lumea o striga :
"-
Naaanooo!", iar ea răspundea într-o fracțiune de secundă şi invariabil la
toată lumea:
- Gest ă secănd! Gest ă secănd!...
Ceea ce m-a izbit în mod neaşteptat a fost faptul că
Leontina lui Pătruț, zisă Nano, nu era o babă batrână cu pieptar de lână, ci o
studențică firavă şi mlădioasă, pe al cărui chip angelic se imprimase o
suferință de natură psihică şi afectivă de multă vreme. Se vedea clar că ceva dramatic
din trecutul ei o marcase pe viață, făcând-o să-şi piardă mințile.
Nea Tilică, tractoristul satului, ce lucra pe TAF la
exploatări forestiere, ne-a invitat la una mică, de mere, de anu trecut. Şi din
vorbă-n bârfă am aflat că Nano devenise văcăreasa satului după ce vechiul
ciurdar predase şoşonii de gumă iar părintele l-a lăudat în cimitir pentru
asta. Ea tocmai se întorsese la casa părintească de la un ospiciu de zâmbăreți,
după un an de internare Din cauza
bătăilor crunte şi în serie, administrate eficient de soțul ei, un inginer
zootehnist, a suferit o cădere nervoasă majoră. După ce şi-a revenit din comă,
şi-a amintit de ultima bătaie, când ea a rămas inconştientă pe podea cu capul
spart şi leziuni cerebrale iar el a plecat în Spania. Nu şi-a mai revenit
niciodată în mod deplin.
Dar, înainte de mariajul ăsta, terminase pedagogia,
psihologia si filologia, ajungând profesoară de engleză la un liceu din
Bucureşti.
Tilică: - Auzâi că venirăț de la Bruxel, cu dor de
țară, arzăoar focu! Acilea şa, aveț ce vedea. Că e pline de cărări pe poteci cu
zmeurişuri în tăietură, cu văgăuni cu bidigănii şi alte mirodenii...(turuia
Tilică vesel şi ospitalier, în timp ce continua să toarne răchia în căni, dar
duhnea a motorină).
Damblarin: - Da, e frumos aici la dumneavoastră...Mie
vă rog să nu îmi mai puneți, că deja dă pe supraplin...Dar, nea Tilică, am o
curiozitate...De ce o bătea bărbatu-so pe Leontina ? Ştiți cumva ?...
Tilică: - Ce zâsaşi ? Aaaa...de Nano nebuna ? Băi,
unii au pitici pe creier, alții în bătătură. Da asta-i are pe amândoi, dă-ți-o
dracu! Că şi-a adus din Bucureşti un pitic de grădină din beton vopsit...Pe
care-l udă la rădăcină în fieştece dimineață...Dom'le,...că tot ne dădurăm de
vorbă, o femeie bătută, carevasăzică, e vinovată ea cu ceva. Iar alea care încă
nu e, nu fusără încă prinsă, aşa...Femeia şi calul trebuie bătuți...Că ştiți
vorba aia din bătrâni, cică, "femeia nebătută e ca casa
nemăturată".... sau, "ca moara neferecată"... sau, "ca şi
brazda nearată"... ceva...dacă îmi mai amintii bine... Că e mai multe
variante de folclor popular, care este...
Damblarin: - Femeia şi calul trebuie bătuți ?
Aşa...din senin, preventiv, pentru întreținere...?
Tilică: - Dacă o loveşte, samnă că o iubeşte...el cu
ceva...! Îmi amintii de ăl bătrân, care zâcea ( Dumnezău să-l alduiască!), că
le cânta popa-n în biserică la liturghie, ca să să ştie, că bărbatu să-şi bată
nevasta , decât ca s-o țâie...
Se făcuse târziu rău de tot după nu mai ştiu câte
căni şi se auzea cum vine somnu. A doua zi m-am trezit cu un cap care nu era al
meu, că semăna cu o bute de murat varza, era în durerile facerii şi avea un
gust de borhot în ceru gurii de parcă adormisem cu gura căscată sub coada unei
vaci diareice. De la componentele 100% naturale de pufoaică şi găinaț din trotilu
lui nea Tilică, de mere de anu trecut...Îmi ardea buza după un ness al dracu
de tare şi amar, făcut cu apă rece de izvor. Dar am dat mai întâi buzna în
cerdac, ca să mă gonflez cu nişte aer curat, rece şi ozonat. Cu mireasmă de
balegă.
Peste drum, Nano îşi uda piticul de grădină cu
stropitoarea. Am țâşnit în casă şi am frecat manual doo nessuri cu făcălețu de
mămăligă ( că nu găseam lingurițe). Am traversat drumul, navigând cu GPSul
printre baligi şi m-am proptit cu coatele în ulucii din gardul ei:
Damblarin: - Bună dimineața Nano! Pardon, Leontina.
Sunt un turist aflat în vizită la vecinul tău...Plecăm la amiază...dar acum aş
bea o cafea cu cineva şi nu prea găsesc amatori...Ai vrea o cafea ?...
Ea tresări surprinsă, se întoarse către mine şi mă
radiografie suspicioasă de sub sprâncene preț de câteva secunde (care mie mi
s-au părut foarte lungi). Se apropie sfioasă de gard şi luă cana din mâna mea.
Apoi se întoarse de unde a venit, cu spatele la mine şi privirea către pitic.
Damblarin: - Interesant piticul ăsta al tău...Îți
plac piticii de grădină ? (încercai eu să o atrag în conversație).
Pe neaşteptate, auzii o voce caldă, calmă, perfect
coerentă, ce emana eleganță, profunzime şi superioritate:
Leontina: - Ştii de ce îmi place piticul ăsta?
Damblarin: - Nu !
Leontina: - Îmi place din patru motive. E mai mic
decât mine şi nu mă intimidează. Mă ascultă întotdeauna. E întotdeauna amabil,
pentru că îmi zâmbeşte continu. Şi al patrulea...(făcu o pauză de suspin), nu
m-a rănit niciodată!
După ce am lăsat Mitocani în spate, în timp ce
coboram serpentinele scuturat de maşină precum un sac de ceapă într-o căruță de
lemn, încercam să-mi revin din şocul pe care-l dobândisem în locul şi în modul
în care nu m-aş fi aşteptat într-o mie de ani.
Piticul de pe creierul tradiției româneşti este un
musulman radical, care consideră că bărbatul este îndreptățit la aproape orice,
în timp ce femeia la aproape mai nimic. Că femeia e un rău necesar în bătătura
casei, alături de alte orătănii. Că aşa a rânduit Dumnezeu. Ca bărbatul să o
frăgezească zi de zi. Dacă fără alt motiv, cel puţin de descărcare. Că doar de
aia e femeie şi nu bărbat, ca să rabde şi să tacă.
Pe de altă parte, piticul din grădina lui Leontina
ne transmite la un nivel de bază, la o scară redusă, nano chiar, că masculii
care încă mai au piticul tradițional pe creier, sunt nişte entități reduse ca
dimensiune a caracterului, culturii şi spiritualității.
Că modul evoluat şi civilizat de relaționare bărbat
- femeie se bazează pe o manifestare şi o comunicare care respectă demnitatea
celuilalt, de pe poziții şi şanse egale. Ca de la o ființă umană la alta.
Ăsta e piticul care ne trebuie !
Damblarin
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu