Într-una din zilele acelea care urmează după o
noapte, treceam prin spatele clădirii de la Bursă, în Bruxel, la intrarea înspre
Grand Place. Îmi place să trec pe acolo fiindcă e locul unde se strâng fel şi
fel de artişti ambulanți. De la cântăreți înzetrați cu o boxă, o chitară, un
microfon şi o doză mare de talent, la manufacturieri artizanali, care îşi expun
pe jos spre vânzare colecțiile de coliere, brățări sau pur şi simplu obiecte
decorative, ce trădează multă imaginație şi simţ estetic. M-am oprit în dreptul
unei dudui cu aspect hippie. Păr blond cu dreduri, cercei şi brățări în exces,
tatuaje inspirate şi executate cu o mare precizie şi expresivitate artistică,
ținută vestimentară largă şi în culori stridente, totul într-o ambianță atent
cântărită 'a la Jamaica'... Ochi expresivi, indecişi, între un verde smarald şi
un albastru infinit, privire inteligentă dar depresivă, încadrată de un oval
plăcut al feței. O față ce putea ascunde o mie şi una de povesti nespuse. Avea
produse artizanale interesante, dar nu eram eu hotărât. Am dat să mă întorc, să
plec, când am auzit-o aproape şoptind, pe româneşte:
- Uite-l şi pe puță ăsta cu urechi, cum pleacă fără
să cumpere nimic!...
M-am întors zâmbind şi, i-am arătat cu degetul spre
o piatră semiprețioasă de labradorit, ca o inimă întoarsă, prinsă în fir
rezistent de mătase neagră, zicându-i:
- Am să îl iau totuşi pe ăsta!
Ea a tresărit vădit jenată:
- Hopa! Eşti de-al meu! Nu prea arăți a...Bună
alegere...Se potriveşte cu culoarea ochilor tăi...Şi chiar ți-ar potența puțin
nuanța ochilor...Ia stai, parcă am fi frați !?!
Apoi am întrebat-o dacă e doar în trecere sau s-a
stabilit în Belgia. Mi-a spus că în țară a fost profesoară de desen şi a avut
şi un mic magazin de suveniruri artizanale, unele confecționate de ea personal.
Dar că realitatea românească i-a dat 'Eject', disponibilizând-o prematur şi
neavizat. Aşa că, a fost obligată la un moment dat să ia calea pribegiei, ca să
scape de datoriile acumulate şi de o societate de consum care nu consumă artă
şi nici produse de igienă personală...Preferă Bruxelul pentru atmosfera sa
cosmopolită şi efervescența sa culturală, care îi permite să-şi câştige
existența, fără să fie obligată să renunțe la demnitatea ei artistică.
- Trebuie subliniat (continuă ea înverşunată cu
năduf) , toți cei care vor trăda această țară, România, vor plăti! Cu vârf şi
îndesat! Aşa să ştii! Vor plăti cu vârf şi îndesat...Din ce în ce mai scump!
Pentru că biletele spre o viață mai bună s-au scumpit datorită faptului că a crescut
numărul românilor care iasă din țară, cu orice mijloc de transport în comun
disponibil. Fiind dispuşi să plătească oricât, indiferent de costul
biletului...Numai să scape odată şi să lase în urmă TOT! Dar ştii ce înseamnă
aia TOOOT !?!...
- Ironia vieții este că şi eu am sperat că odată
ajuns în Belgia o să reuşesc să mă lipesc de industria de comicsuri, de benzi
desenate (răspunsei eu)....Dar, cred că lipiciul a fost de slabă calitate. Că
n-a ținut...
Ea mă privi direct în ochi, amuzată şi, în timp ce
îmi împacheta 'colierul', răspunse fără să clipească:
- Da ştii că ai stofă ? De naiv! Comicsurile
belgiene sunt cotate ca numărul unu în lume, raportat la calitate. Vin oameni
de peste mări şi țări doar ca să cumpere colecții întregi, de la mama lor. Bagă
şi tu un tur prin shopurile specializate pe comicsuri şi o să înțelegi mai bine
ce vreau să spun...
Dar dă şi tu ceva cald, pe lângă ceva rece, şi am să
îţi explic eu cum stă treaba cu industria de benzi desenate în Belgia...Că pari
să ai mai mulți bani de cât un biet artist ambulant, ca mine...
Mi s-a părut justă propunerea. Aşa că ne-am aşezat
la o măsuță, afară, la unul din puzderia de restaurante ce se află în
perimetrul adiacent zonei zero a capitalei europene. Ea a comandat o friptură
de vită în sânge cu o extra porție de cartofi prăjiți şi bere trapistă belgiană,
brună. În timp ce molfăia friptura-n sânge cu sângele rămas în afara fripturii,
pe colțul gurii, începu:
- Aici, nu contează cât poți fi de bun, ca
desenator. Dacă nu deți o diplomă belgiană din domeniul artelor, nu stă nimeni
de vorbă cu tine. Dacă ai diploma dar nu eşti destul de bun, degeaba o ai. Dacă
ai totuşi o diplomă belgiană, eşti şi bun, dar nu eşti bine ‘conectat’, totul e
de prisos. Buuun. Le ai pe astea toate ? Inclusiv conectarea ? Vei fi prezentat
unui maestru care este în sine un brand de marcă. Cu propriul său stil de
desen, consacrat. Pe o anumită arie de poveşti, care se armonizează cu tipul
lui de desen...etc. Iar tu nu devi altceva decât o mână de lucru calificată, care
lucrează în echipă cu alții, doar la perpetuarea şi multiplicarea desenului
inițiat de maestru. Atât! Iar dacă, să spunem, în paralel cu activitatea de
multiplicator a ideii şi stilului altuia, eşti într-adevăr atât de bun încât
poți convinge sponsori şi edituri să investească în tine (ceea ce este foarte
greu de realizat, crede-mă, fiindcă aproape toate nişele au fost deja ocupate
de alții şi este aproape imposibil să mai spargi gheața cu ceva cu adevărat
nou), atunci, '-Voala!'. Ai ajuns, la capătul a vreo zece ani, să fii şi tu un
maestru pentru care vor lucra alții. Atenție! Cu un venit din vânzări estimat
la 12 -15.000 de euro pe an. Adică, minimul pe economie...Arta ca artă, dar
brânza e pe bani...Iar tu arăți ca unul la care îi place brânza. Mă înşel cumva
?
- Nuuu...cred...că...(bâiguii eu)...
- Se spune că strict din artă ( mă refer la 'Artele
Frumoase', ce erau altădată grupate sub terminologia de 'Arte Plastice',
pictură, sculptură, textile, grafica de şevalet…etc, etc, nu arta cu aplicații
industriale, gen grafica publicitară sau designeri de toate felurile, să ne
înțelegem), nu se mai poate trăi de prin anii '70... Bine, se înțelege că nu mă
refer aici la ştoarfele prostituate artistic, care reuşesc să-şi atragă
sponsori potenți financiar, care le prezintă cufurelile artistice pe pânze, în
marile galerii ale lumii, cu prețul unui ...'Sexoralin'...(know what I mean ?)
Nu. Mă refer la oameni cu un potențial artistic şi un talent fantastic. Care
zac în anonimat şi nu reuşesc să se afirme toată viața. Nu pentru că nu ar avea
calibrul necesar, ci pentru că nu le permite contextul...Şi, ascultă-mă pe
mine, un talent moştenit dar neîmplinit, nu este o binecuvântare. Ci un
blestem!...
(O ascultam atât de fascinat că nu mai realizam unde
sunt şi ce fac...Doar când am simțit cafeaua fierbinte prelingându-se sub şliț
am tresărit, conştientizând că îmi rezemasem cotul în ceaşcă)...
- Artele Frumoase şi-au pierdut din inocența şi
priza pe care le aveau cândva. Generațiile se schimbă. Preocupările se schimbă.
Lumea în ziua de azi nu mai dă banii pe un tablou care să le hrănească sufletul
de câte ori îl privesc. Mai degrabă cumpără un nou soft sau joc pe
calculator...Uite, de exemplu eu, mă întrețin la limita existenței ( dar
mulțumesc lui Dumnezeu că pot şi aşa). Când nu vând articole artizanale, mă duc
prin târgurile săptămânale, ce se țin zilnic, din oraş în oraş ( că plătesc
autorizație pentru activitatea asta)...Ştii cine mai vine la mine ca să le fac
câte un crochiu portretistic? Bunicii! Cu o poză a nepoților. Nu părinții!
Bunicii! ...Nu mănânc ce vreau, cât vreau, nu stau în casă, ci în mansardă. Nu aş
putea întreține o familie, singură, din ce câştig eu...Dar iubesc ceea ce fac.
Şi sunt dispusă să plătesc prețul...
- Ştii ce altceva mă fascinează aici, în Occident ?
( mă întrebă ea privindu-mă fix de după paharul cu bere din care sorbea).
- Nu, dar am sentimentul că o să-mi spui.
- Uită-te în jurul tău, la oamenii aceştia din
restaurant. La cei care trec pe stradă. La cei care se adună să asculte un
artist ambulant ce cântă blues, sau o trupă ce cântă jazz...Atâtea fețe
diferite, atâtea culori, culturi diferite...Toți respirând a normalitate, a
diversitate, a libertate a spiritului a...civilizație unificatoare până la
urmă. Oameni care nu au ajuns atât de sărăciți, de crispați şi înverşunați,
încât să nu se oprească o clipă să admire şi chiar să promoveze frumosul. Ştii
ceva, cred că uneori cumpără ceva, dau un ban, doar pentru a sprijini artistul,
nu că nu le-ar fi plină casa...Nu şi-au pierdut încă condiția de OAMENI!
- Păi (oftai eu), dacă e aşa cum spui tu, mai bine
mă întorceam în țara aia idilică şi mă apucam de...apicultură, de exemplu!
- Pentru că ai fost aşa drăguț şi generos, dă-mi
voie să te luminez şi în aceste privințe. România idilică e doar pentru turişti
idilică. Dar şi aia se pierde pe an ce trece. Acolo unde nu fac ravagii
defrişările, poluarea umană, cea industrială sau guvernamentală, intervine un
nou tipar meteorologic, tot mai devastator. Iar mai cruntă decât tot acest
viitor sumbru deja descris, va fi realitatea socio-politică româneasca ce va să
vie...
Referitor la apicultură. Eu aş încadra-o tot la
capitolul Artelor Frumoase. Din trei considerente principale: 1) E un meşteşug
ce tinde spre artă. Iar apicultorii sunt nişte oameni înclinați mai mult spre
spiritualitate decât spre materialism, preferând reverberația naturii ce le
conferă o anumită intimitate cu divinul. Dacă eşti o fire artistică te seduce.
2) Este frumoasă. Incontestabil. 3) Nu
poți trăi numai din ea. Clar ? Nu mai ofta ca fata mare la vaccinat. 'Şăzâ-țî pă
ouă!', cum zic ardelenii. Că nu pari să o duci rău ( de unde privesc eu şi aşa
cum se văd lucrurile din postura asta)...
Şi, ne-am despărțit pe cale amiabilă. Ea încântată
de tranzacție. Eu, cu o lecție prețioasă de viață, încapsulată într-o bucată de
labradorit, ca o inimă întoarsă. Pe care îl port la gât, precum un 'memmento
mori'...
Damblarin
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu